Fresca Sfinților Constantin și Elena (secolul al XII-lea) din Catedrala Sfânta Sofia din Novgorod, un simbol puternic al transferului puterii bizantine.
Aceste figuri nu sunt chiar aici. Plutesc, ai putea spune, pe un zid care a uitat demult aspectul său original, fantome ale unei imperii care a supraviețuit prin astfel de imagini efemere, transportate la kilometri distanță de locul lor. Ne aflăm în fața unei fresce din secolul al XII-lea, unul dintre cele multe straturi de istorie care acoperă pereții Catedralei Sfânta Sofia din Novgorod, Rusia. O reprezintă pe Marele Constantin și pe mama sa, Sfânta Elena, ținându-l pe Sfântul Cruce. Degradarea este vizibilă, aproape dureroasă – tencuiala s-a crăpat, culorile s-au estompat, fețele și-au pierdut trăsăturile, și totuși, postura lor sacră, frontalitatea absolută și prezența lor impunătoare rămân aproape neschimbate, o dovadă încăpățânată a unei epoci care încerca să-și fundamenteze propria identitate împrumutând simbolurile unei alte, mai vechi și mai puternice. Întrebarea nu este atât teologică, cât politică: de ce acești doi, și de ce aici, în acest avanpost nordic al lumii emergente a Rusilor? Răspunsul se află în însăși necesitatea de legitimare, în transferul unui model de putere care leagă direct hegemonia pământească de aprobarea divină, un principiu fundamental pentru ideologia dinastică a Rusilor (Simmons).
Realitatea Materială a unei Idei Imperiale
Trebuie să uităm pentru o clipă dimensiunea religioasă pentru a vedea ce se întâmplă cu adevărat aici. Ceea ce vedem nu este o simplă icoană, ci un manifest politic imprimat pe tencuiala umedă. Este însăși textura istoriei, încercarea unei noi puteri de a îmbrăca mantia moștenirii romane și bizantine. Alegerea figurilor, a lui Constantin și Elena, nu este deloc întâmplătoare pentru istoria Novgorodului, un oraș-stat care căuta modele de prestigiu și stabilitate.
Privind pe Tencuiala Degradată
Să ne apropiem de zid. Tehnica este cea a frescei, al fresco, care necesită viteză și siguranță, deoarece culoarea trebuie aplicată cât timp tencuiala este încă umedă. Conturul este pronunțat, aproape aspru, delimitând formele cu o certitudine care contrazice complet starea lor fragmentată de astăzi. Vestimentația este imperială, elaborată, plină de motive geometrice și imitații de pietre prețioase. Este lorosul bizantin, îmbrăcămintea ritualică care simboliza supremația împăratului la Constantinopol. Aici, în clima rece a Novgorodului, această îmbrăcăminte nu este doar un articol vestimentar; este o declarație. Este o metaforă vizuală a unei întregi cosmologii, un fel de publicitate politică care spune: „Și noi suntem moștenitorii acestei mari tradiții”. Însăși iconografia din Novgorod, așa cum a arătat și cercetarea relevantă, se caracterizează printr-o robustețe arhaică, o negare a grației clasice în favoarea impunerii monumentale (Kriza). Figurinele nu te privesc atât, cât te obligă să le recunoști.
Crucea ca Emblemă Politică, Nu (Numai) Religioasă
Și apoi, există crucea. Așezată exact în centrul compoziției, între cele două figuri, funcționează ca un ax vizual și ideologic. Nu este doar simbolul credinței creștine. Este, în primul rând, trofeul victoriei lui Constantin de la Podul Milvian, emblema care a transformat o religie marginală într-o ideologie de stat. Elena, prin descoperirea Sfintei Cruci la Ierusalim, conferă acestui trofeu militar sacralitatea și autenticitatea necesară. Ținându-l împreună, mama și fiul nu își arată doar evlavia; își fundamentează o dinastie care își trage legitimitatea direct de la Dumnezeu prin acest obiect specific. Această tradiție pentru Constantin și originea divină a puterii sale a fost ceea ce o făcea atât de atrăgătoare pentru conducătorii din Novgorod (Плюханова). Această frescă, așadar, funcționează ca o oglindă, în care conducătorii locali puteau să-și vadă propria putere înălțată și sfințită, legată de începuturile imperiului creștin. Și astfel, mesajul este transmis.
Un Mesaj pe Zid: Publicul și Contextul
Pentru cine, deci, era destinat acest spectacol sever și oarecum straniu? Cu siguranță nu pentru simplul credincios analfabet care căuta mângâiere. Amplasarea sa în interiorul catedralei—probabil aproape de o intrare sau într-o capelă, cum ar fi porticul Martiriului, un punct de trecere pentru oficiali—sugerează un public mai țintit. Această imagine vorbea prinților, episcopilor, boierilor, adică celor care înțelegeau limbajul puterii și recunoșteau valoarea sigiliului bizantin. Era o constantă amintire a sursei propriei lor puteri, un mod de a se vedea pe sine ca continuatori ai unui plan sacru, imperial, care a început cu secole în urmă, pe malurile Tibrului și Bosforului, și acum găsea o nouă, neașteptată patrie pe malurile râului Volhov.
Imperiul „Tradus”
Ceea ce vedem aici, în cele din urmă, nu este o simplă copie. Este un act de traducere culturală și politică. Ortodoxia Orientală a oferit cadrul ideologic, iar imaginile bizantine vocabularul vizual (Grishin). Totuși, această limbă, atunci când este vorbită cu accent rusesc, capătă o nuanță diferită. Subtilitatea și rafinamentul artei târzii comnene, pe care le-ai găsi la Constantinopol, aici cedează locul unei declarații de putere mai aspre, mai directe și mai necompromise. Este un imperiu adaptat nevoilor de frontieră, mai puțin complex teologic, dar absolut clar în mesajul său politic. Întregul program de fresce al catedralei funcționa ca un discurs bine organizat, unde fiecare imagine avea locul și rolul său în construirea acestei lumi noi (Царевская).
Rezistența Umbrei
Privind din nou aceste două figuri degradate, nu poți să nu te gândești la ironie. Au fost create pentru a proiecta o idee de putere eternă, divină, și totuși, substanța lor materială s-a dovedit atât de fragilă. Tencuiala se crăpește, culorile se estompează, fețele devin de nerecunoscut. Și totuși, umbra ideii pe care o poartă rămâne. Fresca a supraviețuit incendiilor, războaielor, revoluțiilor, secolelor de indiferență și momentelor de recunoaștere. Poate că adevărata sa putere nu a fost niciodată în culorile sale strălucitoare sau în materialele sale prețioase, ci în această capacitate a imaginilor de a transmite concepte abstracte de putere dincolo de timp și loc. Corpul material al imperiului dispare, dar fantoma sa—aceasta, într-un fel, continuă să ne privească de pe zid.
Bibliografie
ГОРДИЕНКО, Э, ‘Свет новгородской Софии’, Родина, 2007.
Grishin, A., ‘Eastern Orthodox’, în The Blackwell Companion to Eastern Christianity, 2007.
Kriza, Á., Depicting Orthodoxy in the Russian Middle Ages: The Novgorod Icon of Sophia, the Divine Wisdom, 2022.
Παπαϊωάννου, Κ., Βυζαντινή και Ρωσική ζωγραφική, trad. El. Năcu, Ediții Alternative, 2007.
ПЛЮХАНОВА, М.Б., ‘Церковное предание о Константине, Елене и о Воздвижении креста в церковной жизни и в словесности древнего Новгорода’, Constantinopla como centro de la civilización, 1998.
РЕНЁВ, В.В., ‘КОНЦЕПЦИЯ РОСПИСЕЙ СОБОРА АЛЕКСАНДРА НЕВСКОГО В НИЖНЕМ НОВГОРОДЕ’, ИКОНА В РУССКОЙ СЛОВЕСНОСТИ И КУЛЬТУРЕ.
РУДЁНОК, А.Е., М.Н. Землянко, și Д.А. Кузьбар, ‘ПУТЕШЕСТВИЕ В ВЕЛИКИЙ НОВГОРОД’, VI Машеровские чтения, 2012.
Simmons, S.C., ‘Rus’ Dynastic Ideology in the Frescoes of the South Chapels in St. Sophia, Kiev’, în From Constantinople to the Frontier: The City and the …, 2016.
ЦАРЕВСКАЯ, Т., ‘Темы Прославления Креста и Великой Субботы в программе росписи церкви Феодора Стратилата в Новгороде’, Искусствознание, 2008.
