Giuseppe Abbati, „Curtea Santa Croce” (1861-62). Lucrarea ilustrează curajul Macchiaioli în utilizarea contrastelor extreme (chiaroscuro).
Adesea privim, dar nu vedem. La Florența, în cunoscutul Palat Pitti, se află o pictură mică—mică ca dimensiune, de 19 pe 25 centimetri, ulei pe hârtie—realizată de Giuseppe Abbati. Este din anul 1861 sau 1862. O numesc „Curtea Peristilă a Santa Croce”. Și ce vedem? Un om mic cu o tiară albastră? Sau pietrele albe care ard sub soare? Mi se pare că nu vedem niciuna dintre acestea. Vedem întunericul. O masă neagră, profundă, care înghite totul—și omul, și coloanele. Această pictură este despre gol, depășind tema pietrelor și a oamenilor. Arta Macchiaioli, din care făcea parte și Abbati, s-a concentrat adesea pe contrastul dintre lumină și umbră, dar aici atinge cea mai violentă expresie a sa.
Întunericul ca Tyran
Cum poate cineva să picteze nimicul? Cei mai mulți pictori redau umbra ca o absență de lumină, ca o diminuare. Abbati, însă, urmează o cale diferită.
Pietrele Ardente
Abbati, unul dintre așa-numiții Macchiaioli, vânează lumina. Dar aici, lumina este violentă, depășind orice noțiune de blândețe sau divinitate. Este violentă. Vedeți aceste pietre albe? Ele sunt tencuială, depășind senzația de simplă piatră, așa cum pare. Soarele lovește atât de puternic încât formele însele se dizolvă. Privirea se pierde dincolo de colțurile precise și textura. Vedeți „stropi” (așa cum se numeau ei înșiși) de alb. Este ceva brut, aproape indecent, în această lumină—și această lumină are greutate, la fel ca pietrele pe care le iluminează. Ele sunt solide, volume de lumină sfărâmate pe pământ.
Stigma Albastră și Marele Haos
Apoi, apare omul. Mai degrabă, stigma. Acolo în colț, cineva mic stă, având capul albastru—cine știe? Poate un soldat? Poate un călugăr italian? Identitatea sa este secundară. Abbati aproape că l-a șters, l-a făcut parte din perete. Este doar un pretext pentru culoarea albastră, pentru a contrasta cu marele întuneric care se deschide în spatele său.
Și acest întuneric—oh Zeus—acest întuneric este totul. Este o substanță, care depășește simpla absență de lumină. Este esență. O zid negru, amorf, infinit, care înghite arcadele, coloanele, omul, aproape jumătate din pictură. Macchiaioli spun că realitatea este constituită din lumină și umbră, din pete, dar aici umbra învinge. Învinge complet. Această pictură este o studiu despre cum întunericul poate fi solid, cum poate avea greutate și înghiți materia, depășind tema curții din Florența. Iar pământul de dedesubt, această zonă palidă, pur și simplu există. Rămâne inert.
