Cei adormiți Filantropini sunt redați cu trăsături realiste, depășind tipizarea rigidă a iconografiei bizantine.
Frescă – Mănăstirea Filantropinilor, Ioannina, Grecia.
Privești aceste figuri și te întrebi dacă dorm sau pur și simplu au închis ochii pentru a vedea ceva ce noi, cei vii, nu putem percepe. Nu sunt sfinți în sensul strict al cuvântului, nu poartă aureole strălucitoare, sunt oameni, Filantropinii. Stau acolo, pe perete, ctitori veșnici, transformând moartea într-o prezență continuă, o atitudine față de viață care pare să sfideze timpul. Reprezentarea lor nu este o simplă înregistrare istorică, ci o marturie artistică care se află la limita realismului portretului și spiritualității tradiției bizantine. Este fascinant cum arta reușește să facă absența atât de palpabilă, aproape fizică.
Reflecția mortalității și depășirea volumului
Privirea se îndreaptă imediat spre fețe. Aici, artistul nu urmează calea idealizării. Observăm trăsături specifice, individuale. O nas poate puțin mai curbat, un bărbie care exprimă hotărâre, ochi care, chiar și închiși sau aplecați, poartă greutatea unei vieți trăite. Există o „umanitate” în tehnica folosită, o încercare de a păstra unicitatea feței în eternitatea bisericii. Nu sunt figuri impersonale; sunt cei care au pășit pe aceste pământuri, care au suferit, care au sperat.
Îmbrăcămintea ca poveste și culoare
Observați-le hainele. Artistul pune un accent deosebit pe vestimentație, care funcționează ca o identitate a statutului lor social, dar și ca un câmp de experimentare cromatică. Faldurile nu cad întâmplător. Au greutate. Urmează mișcarea corpului care se apleacă sau se odihnește, creând o senzație de volum care este pământească, materială.
Spre deosebire de formele eterice ale călugărilor pe care le vedem adesea în alte biserici, aici Filantropinii își păstrează corporalitatea. Culoarea este bogată, cu nuanțe care amintesc de catifea și mătase, materiale ale vremii lor, care acum au căpătat o patină de spiritualitate. Artistul joacă cu lumina și umbra nu pentru a dramatiza, ci pentru a conferi substanță.
Există o echilibrare delicată aici. O fisură în severitatea bizantină. Pe de o parte, vezi solemnitatea unui nobil și, brusc, într-un detaliu, într-o strângere a buzelor sau în înclinarea capului, distingi anxietatea muritorului. Anxietatea de a nu fi uitat. Parcă ne spun: „Am existat. Și pentru că am existat, suntem încă aici”. Această nevoie de memorie, de comuniune cu cei care vin, este ceea ce face ca opera să fie profund umană.
Tehnica amintește puternic de căutările Școlii Creței, poate cu o notă mai populară, mai directă, care caracterizează arta din Epir. Nu există răceala marmurului. Există căldură. Fețele celor adormiți sunt luminate de o lumină interioară, de parcă sufletul lor strălucește prin piele, anulând paliditatea morții.
Tăcerea mâinilor
Și mâinile. Întotdeauna mâinile spun adevărul în pictură. De obicei în poziții de rugăciune sau ofrande, mâinile Filantropinilor nu sunt inactive. Au intensitate. Degetele sunt desenate cu grijă, lungi și expresive, arătând oameni care au acționat, care au creat. Nu sunt mâini care pur și simplu se odihnesc; sunt mâini care continuă să ofere, chiar și acum când corpul a fost predat degradării.
Ritmul compoziției, modul în care formele sunt aranjate una lângă alta, creează o senzație de continuitate. O lanț de generații. Nimeni nu stă singur în vid. Se sprijină unul pe prezența celuilalt, formând o comunitate a memoriei. Acesta poate fi și sensul cel mai profund al imaginii: nimeni nu se salvează singur, nimeni nu își amintește singur. Existența este confirmată prin relație, prin coexistență pe același perete, în aceeași poveste.
Artistul, oricine ar fi fost, a respectat moartea, dar a iubit viața. De aceea nu i-a pictat ca pe niște cadavre, ci ca pe cei adormiți care visează la înviere. Imperfecțiunile din execuție, unele poate neîndemânatice proporții sau rigiditatea în anumite linii, nu diminuează valoarea operei. Dimpotrivă, o fac mai accesibilă. Ne amintesc că arta este o luptă. O luptă de a înfrunta degradarea cu puțin colorant și var.
Și, în final, ce rămâne? Rămâne acest privire care te urmărește. O tăcută amintire a vanității gloriei, dar și a măreției sufletului. Filantropinii din Insula Ioannina nu sunt doar exponate. Sunt gazde într-o întâlnire care depășește timpul, chemându-ne să stăm și noi tăcuți în fața misterului prezenței umane care persistă.
