Giuseppe Abbati, „Country Road with Cypresses” (c. 1860). O capodoperă a mișcării Macchiaioli, care subliniază contrastul dintre lumină și umbră.
Există momente când o pictură mică, de doar 28 pe 37 de centimetri, comunică mai mult decât una mare. Acesta este cazul lucrării lui Giuseppe Abbati, realizată în jurul anului 1860, cu puțin înainte de moartea sa (a trăit între 1836-1868). Intitulată „Drumul de țară cu chiparoși”, este acum expusă la Palatul Pitti din Florența, fiind o pictură în ulei pe pânză. Deși mulți observă chiparoșii și măslinii, eu văd umbra. O percep ca pe un corp, o materie grea ce se află pe pământ, depășind simpla absență a luminii. Acești pictori, cunoscuți sub numele de Macchiaioli, căutau exact acest lucru – „pată” (macchia). Iar Abbati, poate mai mult decât oricine altcineva, a descoperit adevărul în contrastul dintre lumină și întuneric, care depășește simpla formă.
Chiparoșii ca simbol al puterii și pământul ca foc
Care este virtutea acestei lucrări? Totul începe cu chiparoșii. Iată-i. Stau ca niște gardieni, aliniați, fervenți. Sunt coloane negre, aproape amorfe, care se opun cerului albastru, depășind aspectul unor simple plante. Abbati picta doar masa solidă, puterea lor de a ascunde lumina, mergând dincolo de reprezentarea frunzelor sau ramurilor. Există ceva militar în ei—poate un ecou al Italiei care se contura atunci (în jurul anului 1860)? Dar aceasta este o altă discuție. Alături de ei, măslinii, strâmbi, transparenți, care încă mai arată viața—în timp ce chiparoșii par a fi morți sau, mai degrabă, stau deasupra vieții, ca idei absolute ale întunericului.
Drumul incandescent și umbrele
Iar dedesubt, drumul. Este auriu, aproape incandescent, ca și cum pământul însuși ar fi în flăcări sub soarele Toscanei, depășind imaginea unui simplu drum. Și pe această suprafață incandescentă, iată umbrele. Acestea sunt de un albastru profund, purpurii, adânci, ființe cu propriul lor corp, bucăți din cer căzute pe pământ, depășind cu mult simpla nuanță de gri sau vag. Abbati aici duce „pată” (macchia) la extrem: drumul devine un câmp unde lumina și umbra—aceste două forțe—se confruntă, iar umbra, umbra grea, pare să învingă, impunându-și ritmul pe pământ și pe drumul care se curbează în lumina strălucitoare dintre ele—și toate acestea nu sunt altceva decât pete de culori așezate una lângă alta, înainte ca mintea noastră să se grăbească să le pună nume, numindu-le „copac” sau „pământ”. Această adevăr este aproape dureros. A cerut realitatea vizuală, așa cum este, depășind căutarea frumuseții. Și asta a realizat.
