Vază din lut, sfertul III al secolului IV î.Hr., atribuită Grupului G. Se află în colecția Metropolitan Museum of Art (The Met), New York.
Griffonul, această ființă enigmatică cu corp de leu, cap și aripi de vultur, este una dintre cele mai impunătoare forme generate vreodată de imaginația umană. Nu este doar un monstru. Simbolizează puterea supremă, combinând autoritatea regală a leului, stăpânul pământului, cu domnia divină a vulturului, stăpânul absolut al cerului. Povestea sa nu începe în munții Greciei, ci se pierde în adâncurile civilizațiilor antice din Orientul Apropiat, unde mitologia și realitatea coexistau adesea. Studiul parcursului său, de la primele reprezentări în Egipt și Mesopotamia până la integrarea sa în arta și literatura greacă, dezvăluie o fascinantă călătorie de schimburi culturale, în care această ființă se transforma, dobândind noi simbolisme și funcții, reflectând percepțiile și credințele fiecărei națiuni care o adopta. Această analiză va aborda Griffonul nu ca un obiect religios, ci ca un document istoric și artistic, un indicator al interconexiunii civilizațiilor antice (McClanan).
Originea Orientală și Narațiunea Grecească
Prezența Griffonului este evidentă cu mult înainte ca grecii să-l integreze în propriul lor panteon mitologic. De fapt, cele mai vechi reprezentări cunoscute ale sale se găsesc în arta Elamului și Mesopotamiei încă din a patra mileniu î.Hr., precum și în sigilii și fresce egiptene, unde apărea adesea ca paznic al locurilor sacre sau protector al faraonilor, o dovadă clară a legăturii sale cu puterea și divinitatea. Forma sa, așa cum susține și tradiția egipteană și semitică occidentală, era deja stabilită ca un hibrid între vultur și leu, întruchipând o forță a naturii extrem de puternică și adesea amenințătoare, pe care oamenii trebuiau să o respecte (Wyatt). Aceste ființe înaripate nu erau simple decorațiuni; ele funcționau ca simboluri apotropaice, capabile să alunge răul și să asigure ordinea, o percepție care călătorea împreună cu imaginea lor în întreaga Mediterană orientală. Cum a ajuns însă această ființă orientală pe țărmurile Egee? Răspunsul se află în rutele comerciale și contactele culturale care s-au intensificat în perioada timpurie a Epocii Fierului. Prin comercianții fenicieni și atelierele artistice din Siria și Anatolia, Griffonul, împreună cu alte ființe mitice precum sphinxurile și sirenele, a fost introdus în lumea greacă în perioada cunoscută sub numele de perioada orientalizantă, în secolele VIII și VII î.Hr., fertilizând arta și mitologia locală.
Grecii, cu abilitatea lor remarcabilă de a asimila elemente străine și de a le conferi noi semnificații originale, nu au adoptat doar imaginea Griffonului. I-au dat o identitate specifică și un rol proeminent într-una dintre cele mai captivante povești de mitologie geografică. Istoricul Herodot, în secolul V î.Hr., este primul care ne povestește în detaliu mitul Griffonilor ca păzitori ai aurului. Conform narațiunii sale, bazată pe epopei anterioare precum „Arimaspeia” lui Aristeas din Proconnesus, Griffonii locuiau în regiunile montane îndepărtate ale Asiei de Nord, probabil în munții Ural sau Altai, într-o țară bogată în zăcăminte de aur, pe care o protejau cu o hotărâre feroce. Acolo, la marginea lumii cunoscute, aceste animale puternice trebuiau să se confrunte cu Arimaspii, un popor mitic care încerca constant să le fure comoara prețioasă. Această narațiune, care combină elemente de fantezie, geografie și moralitate (lăcomia care este pedepsită), a consolidat imaginea Griffonului în conștiința greacă ca fiind păzitorul absolut. Este interesant că abordările geomitologice moderne leagă acest mit de posibile activități minerale reale din Asia Centrală și, în special, de descoperirea fosilelor dinozaurului Protoceratops în deșertul Gobi, deoarece ciocul, postura patrupedă și scutul osos al acestei ființe prezintă asemănări surprinzătoare cu descrierile și reprezentările antice ale Griffonilor (Mariolacos). Poate că nomazii antici sciti, văzând aceste fosile ciudate ieșind din pământ, le-au interpretat ca fiind oasele ființelor mitice care păzeau comorile subterane. Această teorie fascinantă conferă o dimensiune neașteptată, aproape paleontologică, mitului. Impactul poveștii a fost uriaș, transformând Griffonul într-un subiect extrem de popular în arta greacă arhaică, unde a devenit un motif comun cu simbolisme puternice (Mesbah & Shadrokh).
Relief elaborat din teracotă cu reprezentarea unui griffon, reprezentativ pentru ceramica din secolul VI î.Hr., se află la The Metropolitan Museum of Art.
Reprezentarea Artistică și Moștenirea Timeless
Adoptarea Griffonului de către arta greacă a fost imediată și entuziastă. Începând cu începutul secolului VII î.Hr., forma sa a început să apară cu o frecvență remarcabilă într-o gamă largă de medii artistice, demonstrând integrarea sa rapidă în vocabularul vizual al epocii. Unde îl întâlnim? Îl vedem decorând buzele și mânerele unor imense cazane de bronz, cum ar fi cele dedicate marilor sanctuare precum Olympia și Delphi, unde busturile sale, cu ciocul său ascuțit și urechile mari, drepte, funcționau simultan ca elemente decorative și apotropaice. Această legătură, așa cum subliniază descoperirile arheologice, a fost deosebit de puternică atât în Grecia arhaică, cât și în culturile nomade din Asia Centrală, sugerând un nucleu simbolic comun (Lymer). În plus, Griffonii au devenit protagoniști în reprezentările de vase, unde erau ilustrați fie individual, în poziție de veghe, fie în scene de luptă sălbatică împotriva Arimaspilor, dar și ca însoțitori ai zeilor precum Apollo și Dionysos, subliniind dimensiunea lor divină (Vlahou).
Moștenirea Griffonului, totuși, nu s-a limitat la antichitate. Încărcătura sa simbolică puternică, care combina vigilența, puterea și justiția divină, i-a asigurat un loc și în culturile care au urmat. Romanii l-au folosit pe scară largă în arhitectură și artă decorativă, iar în Evul Mediu, Griffonul a devenit un simbol heraldic popular, întruchipând bravura aristocratică și originea nobilă, dar și o formă alegorică a teologiei creștine, unde natura sa duală (pământească și cerească) a fost interpretată ca un simbol al naturii duale a lui Hristos. Parcursul său continuă și astăzi, rămânând o figură îndrăgită în literatura modernă de fantezie și cultura pop. În cele din urmă, Griffonul este mult mai mult decât un simplu monstru mitic. Este o constantă culturală atemporală, un simbol care a călătorit prin spațiu și timp, transformându-se constant pentru a exprima căutarea umană eternă de a înțelege forțele care depășesc realitatea cotidiană, construind o punte între lumea oamenilor și cea a zeilor.
Dualitatea Griffonului: Simbolism, Funcție și Impact Timeless
Analiza reprezentării artistice a Griffonului dezvăluie mult mai mult decât o simplă preferință estetică. Ea dezvăluie o credință profund în puterea sa simbolică. De ce însă această ființă specifică, și nu alta, a ocupat o poziție atât de proeminentă în conștiința colectivă a atâtor culturi diferite? Răspunsul se află în natura sa complexă, în uniunea armonioasă a două ființe care întruchipează supremația absolută în regatul lor. Leul, cu puterea sa terestră indiscutabilă și grația regală, reprezintă curajul, forța și autoritatea asupra lumii materiale. Pe de altă parte, vulturul, stăpânul cerurilor care poate zbura mai aproape de soare decât orice altă ființă, simbolizează spiritualitatea, percepția acută, libertatea și înțelepciunea divină. Griffonul, prin urmare, nu este un simplu hibrid. Este alegoria perfectă a echilibrului. Întruchipează uniunea ideală a puterii cu înțelepciunea, a materiei cu spiritul, a muritorului cu divinul, o calitate care i-a permis să îndeplinească multiple și adesea contradictorii roluri în narațiunile mitologice. Studiul acestor roluri, care se întind de la Orientul Apropiat până la Grecia clasică și dincolo de aceasta, ne oferă posibilitatea de a înțelege mai profund nu doar ființa în sine, ci și societățile care au venerat-o, au temut-o și au reprezentat-o. Această Griffinologie, examinarea sistematică a Griffonului ca fenomen cultural, ne dezvăluie o lume în care mitul funcționa ca cheia pentru interpretarea realității (McClanan).
Vaza (06.1021.199) se află în colecția Metropolitan Museum of Art din New York. Datarează din începutul secolului IV î.Hr. și ilustrează un griffon între două femei, probabil figuri mitologice.
Paznic, Pedepsitor și Îndrumător: Rolurile Multiple în Panteonul Antic
Cel mai recunoscut rol al Griffonului este, fără îndoială, acela de paznic. Dar nu era un simplu gardian. Era păzitorul absolut, responsabil cu protejarea celor mai prețioase comori, fie ele materiale, precum aurul scit, fie spirituale. Această funcție a sa, care își are rădăcinile în tradiția egipteană și semitică occidentală unde proteja mormintele faraonilor (Wyatt), a găsit expresia perfectă în arta greacă. Îl întâlnim stând mândru pe monumente funerare, acționând ca un paznic tăcut al odihnei veșnice, împiedicând hoții de morminte și forțele malefice. Descoperirile arheologice bogate din cimitire din Grecia și Eurasia, care includ bijuterii, vase și arme decorate cu forme de griffoni, confirmă această legătură profundă a ființei cu moartea și viața de apoi (Lymer). Prezența sa nu însemna doar protecție; declara că acest loc era sacru, inviolabil, sub ocrotirea unei entități supranaturale puternice.
Cu toate acestea, natura Griffonului conținea și o latură întunecată, pedepsitoare. Însuși caracterul său sălbatic, necesar pentru misiunea sa ca paznic, îl făcea și un instrument terifiant al justiției divine. În mitul Arimaspilor, Griffonul nu este doar un paznic pasiv. Este un pedepsitor activ, care atacă și sfâșie pe cei care, orbiți de lăcomie, îndrăznesc să-i încalce teritoriul. Această dimensiune reflectă o principiu moral comun în lumea antică: hybris, depășirea arogantă a măsurii, urmată de nemesis, răzbunarea divină. Griffonul, cu ghearele sale ascuțite și ciocul său tăios, devenea întruchiparea vizibilă a nemesisului, un avertisment pentru muritori cu privire la limitele ambiției umane. Dar dincolo de paznic și pedepsitor, există o a treia interpretare, mai interioară, a rolului său: aceea de îndrumător. Ca ființă care combină pământul și cerul, Griffonul era ideal pentru a acționa ca ghid al sufletului. Capacitatea sa de a se mișca între cele două lumi îl făcea un mediator, un ghid care putea transporta în siguranță sufletul mortului din lumea pământească în regatul zeilor sau în lumea de apoi, asigurându-i tranziția corectă. Acest rol, deși mai puțin explicit formulat în sursele scrise, este puternic sugerat de prezența sa constantă în arta funerară, unde nu funcționează doar ca un fior pentru cei vii, ci și ca un companion pentru cei morți în ultima lor călătorie.
Crater corintian cu Griffoni și lebădă (1979.11.7), cca. 580-550 î.Hr., cu mânere de tip chalcidian. Lucrarea, expusă la The Metropolitan Museum of Art, este cel mai vechi exemplu păstrat în ceramica corintiană.
De la Mit la Alegorie: Transformarea unui Simbol Etern
Capacitatea uimitoare a Griffonului de a supraviețui de-a lungul secolelor, trecând de la rolul de paznic terifiant al comorilor scitice—o narațiune care, după cum susțin abordările geomitologice moderne, poate avea rădăcini în descoperiri paleontologice (Mariolacos)—la cel de simbol creștin al naturii duale a Fiului lui Dumnezeu, dovedește rezistența și plasticitatea imaginilor arhetipale care ating cele mai profunde corzi ale sufletului uman. Odată cu declinul lumii antice, Griffonul nu a dispărut. Dimpotrivă, s-a transformat. În Imperiul Roman, și-a păstrat în mare parte caracterul decorativ și apotropaic, dar în Evul Mediu a cunoscut o renaștere impresionantă. Natura sa duală a fost interpretată de teologii creștini ca alegoria perfectă pentru Iisus Hristos, care era simultan om (leu, regele pământului) și Dumnezeu (vultur, regele cerurilor). Astfel, un simbol profund păgân a fost integrat fără probleme în iconografia creștină, decorând biserici și manuscrise, simbolizând Învierea și justiția divină.
În același timp, Griffonul a devenit una dintre cele mai îndrăgite ființe din heraldica medievală. Nobilii și casele regale l-au adoptat în blazoanele lor ca simbol al curajului absolut, al virtuții militare și al guvernării înțelepte, combinând impulsul militar al leului cu perspicacitatea și originea nobilă a vulturului. Această călătorie culturală, de la Orient la Grecia și de acolo în Europa medievală, demonstrează cum reprezentările ființelor mitice nu sunt statice, ci entități dinamice care se adaptează, schimbă și dobândesc noi semnificații (Vlahou). Faptul că Griffonul a devenit un motif comun în culturi atât de diferite subliniază impactul său universal asupra ideii centrale (Mesbah & Shadrokh). Astăzi, moștenirea sa continuă nealterată. Îl întâlnim în literatura de fantezie, în cinematografie, în jocurile video, întotdeauna în rolul de paznic puternic, aliat nobil sau adversar terifiant. Griffonul rămâne nemuritor, nu pentru că a existat vreodată ca un organism biologic, ci pentru că întruchipează o idee umană eternă: credința că adevărata putere nu se află doar în forța fizică, ci în uniunea armonioasă a acesteia cu claritatea spirituală și integritatea morală. Este, în cele din urmă, simbolul conducătorului ideal, al războinicului perfect și al protectorului vigilent. O ființă născută din mit, care însă ne vorbește încă despre cele mai profunde adevăruri ale naturii umane.
Bibliografie
Lymer, K., 2018. Griffins, Myths and Religion—a review of the archaeological evidence from ancient Greece and the early nomads of Central Asia. Art of the Orient, 7, pp. 69-93.
Mariolacos, H.D., 2013. Activitatea mineritului și metalurgiei a locuitorilor preistorici din zona Aegiană și din jurul acesteia: o abordare geomitologică. Bulletin of the Greek Geological Society, 47(4), pp. 1827-1853.
McClanan, A.L., 2024. Griffinology: The Griffin’s Place in Myth, History and Art. Reaktion Books.
Mesbah, B. & Shadrokh, S., 2022. A Comparative Study of Griffin Motif in Iran and Greece. Negareh Journal, 17(61), pp. 49-65.
Vlahou, A., 2005. Reprezentări din epopee și mituri în ceramica geometrică și arhaică timpurie (secolele VIII-VII î.Hr.). Teză de doctorat. Universitatea din Tesalia.
Wyatt, N., 2009. Grasping the griffin: identifying and characterizing the griffin in Egyptian and West Semitic tradition. Journal of Ancient Egyptian Interconnections, 1(1), pp. 29-39.
