Capodopera lui Davide Selenicasi, Intrarea Maicii Domnului, din biserica Sf. Nicolae din Korçë, exemplu de artă și teologie post-bizantină de înaltă calitate.
Adesea ne aflăm în fața unei imagini, simțind neputința omului modern care a pierdut cheile înțelegerii, poate chiar ale simțirii. Privim, dar vedem cu adevărat? Această compoziție, lucrare a lui Davide Selenicasi din secolul al XVIII-lea, nu este doar un document păstrat în Muzeul de Artă și Arhitectură din Tirana, rupt de matricea sa naturală, biserica Sf. Nicolae din Korçë. Este un strigăt al tăcerii. Sau mai degrabă, o invitație într-o lume pe care am uitat-o.
Reprezentarea Intrării nu se limitează la o înregistrare istorică a unui eveniment. Cine mai este interesat astăzi de istorie dacă nu atinge esența existenței? Aici ne confruntăm cu un moment de transformare radicală. Fetița care intră în Sfânta Sfintelor. Ce paradox… Cum poate finitul să cuprindă infinitul? Artistul, lucrând într-o epocă în care arta bizantină era deja influențată de Occident, reușește să păstreze misterul prin formă. Nu este doar pictură. Este teologie în culori. Și noi? Rămânem spectatori ai unei acțiuni care cere participanți, adesea prinși într-o plăcere estetică sterilă care ignoră pulsul adevărului reprezentat.
Dinamica Mișcării și Stagnarea Sacrului
Privirea se îndreaptă – aproape forțat, am putea spune – spre centrul compoziției. Dar este cu adevărat centrul? Sau poate gravitația se mută acolo unde logica se oprește? Zaharia o întâmpină pe Maica Domnului. Figura sa, impunătoare, sacerdotală, pare să se îndoaie sub greutatea momentului. Nu este o simplă întâlnire între două persoane. Este întâlnirea Vechiului cu Noul Testament. Selenicasi, cu acea tehnică unică a secolului al XVIII-lea, nu se teme să ofere volum corpurilor, să le facă să „pășească” pe pământ, în timp ce le destinează simultan cerului.
Observați adâncimile arhitecturale. Clădiri, coloane, un decor care amintește de o scenă de teatru – și de ce nu? Deoarece Liturghia este drama divină. Aceste clădiri nu sunt decorative. Ele definesc spațiul sacru, spațiul „neîntinării”. Și totuși, această neîntinare este încălcată? Nu, se deschide. Mica Maria înaintează. Câți dintre noi îndrăznesc să înainteze astfel? Fără întoarcere? Mișcarea ei este hotărâtă, deși corpul ei este redat cu delicatețea copilăriei. Aici există o contradicție care sfâșie. Copilul care este în același timp Țara Neîncercată.
Tradiția iconografică, pe care pictorul o respectă dar și o reînnoiește, vrea ca fetele luminoase să o urmeze. Priviți-le. Este o procesiune de bucurie sau o ceremonie funerară? Poate ambele. Pentru că fiecare dedicare este o moarte și o înviere. Lumânările ard. Lumina lor nu este naturală, nu vine de la un soare care apune. Este lumina speranței. În zilele noastre, am umplut bisericile cu lumini electrice, am pierdut tremurul flăcării, ceea ce arată instabilitatea și speranța sufletului uman. Artistul știa asta. Faldurile din veșmintele fetelor, cu culori intense – roșu, verde, ocru – creează un ritm. O muzică a ochilor.
Culoarea ca Experiență, Nu ca Ornament
Și ajungem la culoare. În secolul al XVIII-lea, paleta se schimbă, devine poate mai pământească, mai „barocă”, ar spune specialiștii în artă, dar esența rămâne bizantină. Manto-ul Maicii Domnului. Întunecat, aproape negru sau purpuriu profund? Se distinge din mulțime. Este semnul alegerii, dar și al durerii. Pentru că harul doare. Nu este un sentiment dulceag de euforie religioasă, așa cum credem adesea noi, „credincioșii” de duminică. Este foc.
Selenicasi folosește lumina nu pentru a ilumina fețele, ci pentru a le revela. Fețele nu au acea rigiditate severă a secolelor anterioare; au o dulceață, o calitate umană. Este o „fisură” în severitate? Poate. Sau poate este nevoia vremii de a vedea omul în sfânt? Zaharia, cu veșmintele sale aurite, nu este doar un oficial. Este reprezentantul unei legi care se retrage pentru ca Harul să poată trece. Fundalul auriu, acolo unde există, nu este bogăție. Este absența spațiului. Este „pretutindeni” și „nicăieri” al lui Dumnezeu.
Mă întreb uneori, când vedem astfel de imagini în muzee, dezbrăcate de aroma tămâiei și de sunetul psalmilor, ce înțelegem? Vedem tehnica impecabilă? Da, Selenicasi a fost un maestru. Știa să manevreze pensula. Dar dacă ne oprim aici, am pierdut totul. Această artă nu a fost creată pentru a încânta vederea, ci pentru a conduce la pocăință. Pentru a ne arăta că intrarea în biserică nu este o mișcare locală, ci o schimbare existențială.
Maica Domnului urcă treptele. Una, două, trei… Fiecare treaptă este o îndepărtare de degradare. Noi? Unde ne aflăm noi? De obicei privim de la distanță, comentând „arta frumoasă”, incapabili să facem măcar un pas în sus. Ne convine dimensiunea orizontală. Cea verticală ne amețește.
Detaliul îngerului care o hrănește pe Maica Domnului, sus, pe un al doilea nivel al compoziției, trece adesea neobservat. Și totuși, acolo se ascunde tot misterul Sfintei Euharistii. Cerul hrănește pământul. Literalmente. În epoca noastră de abundență materială și de foamete spirituală, această imagine a îngerului cu „pâinea” pare aproape provocatoare. Ce ne lipsește, de fapt? Nu pâinea. Ne lipsește sensul.
Pictorul din Korçë, în timpul ocupației otomane, pictează libertate. Pentru că ce altceva este dedicarea lui Dumnezeu decât libertatea absolută de necesitate? Liniile sale, uneori drepte și alteori curbe, urmează această dialectică. Nimic nu este întâmplător. Chiar și poziția picioarelor, înclinarea capului, toate servesc unui scop: revelarea invizibilului.
Este tragic, cu adevărat. Să ai în față o astfel de teologie și să o ocolești căutând „tehnica”. Ca și cum ai fi însetat și, în loc să bei apă, ai analiza compoziția chimică a acesteia. Această imagine cere tăcere pentru a vorbi. Cere să devenim și noi, măcar pentru o clipă, templu. Putem? Dificil. Foarte dificil. Dar poate, privind din nou și din nou opera lui Selenicasi, vom vedea acea mică fisură în timp, prin care pătrunde lumina.
