Când te afli în fața acestei icoane, te întrebi ce este, de fapt, ceea ce vezi. Sunt doar culori? Este povestea unei tehnici pierdute sau o încercare a omului de a surprinde ceea ce este inaccesibil? Icoana Intrării Maicii Domnului din secolul 14, păstrată la Muzeul Rus, nu este un obiect întâmplător. Poartă cu sine frigul Nordului și flacăra unei credințe care nu cunoaște compromisuri. Privind-o, prima senzație este o liniște ciudată, o ordine care pare să vină din altă lume. Nu este reprezentarea naturalistă cu care suntem obișnuiți în Occident. Aici lucrurile sunt diferite. Mai stricte. Mai interioare.
Poate pentru că artistul, necunoscut nouă, nu a dorit să picteze o fetiță care urcă scările. A vrut să ilustreze trecerea. Tranziția de la lumea efemeră la spațiul sacru. Și o face într-un mod surprinzător. Cu culori care strigă și forme care tac. Școala de Nord, această expresie artistică unică, a înflorit departe de marile centre, având o logică proprie. O logică care elimină superfluul. Care păstrează esența. Asemenea gândirii teologice a vremii, care căuta să găsească pe Dumnezeu nu în multe cuvinte, ci în experiența comunității.
Aici se află interesul. În modul în care arta devine un purtător de semnificație fără a fi futilă. Vedem compoziția și simțim că ceva lipsește. Poate perspectiva? Poate realismul? Nu. Ceea ce lipsește este zgomotul. Totul este așezat cu o înțelepciune care impresionează. Formele nu stau pur și simplu pe pământ, ci par să plutească într-un spațiu spiritual, unde legile gravitației au fost abolite sau, mai degrabă, înlocuite de alte legi, cele spirituale.
Și în timp ce ochiul încearcă să înțeleagă detaliile, mintea călătorește în timp. În acel secol 14, plin de tulburări, dar și de lumină. Există un interes academic intens pentru modul în care aceste forme au călătorit, cum ideile s-au mutat din Bizanț în Nordul înghețat și cum acolo, în mijlocul izolării și asprimei climatice, s-au transformat în ceva nou. Ceva ce nu mai este o copie, ci o creație originală. O strigare a tăcerii.
Arta Nordului și Funcția Spațială
Nu știu dacă am acordat vreodată atenția cuvenită curajului acestor pictori. Ne obișnuim să-i judecăm prin prisma Renașterii și aici pierdem esența. Această icoană este o lecție de libertate. Observați clădirile din fundal. Nu sunt case. Nu sunt temple în sensul static al arhitecturii. Sunt perdele. Sunt scene ale unei liturghii divine care se desfășoară etern. Pictorul nu este interesat să ne arate cum erau construite templele în Ierusalim. Îi pasă complet de acuratețea istorică a construcției. Ceea ce îl preocupă este adevărul teologic. Că templul este locul unde omul întâlnește divinul.
Geometria întâlnirii și culorile tăcerii
Și cum reușește să transmită acest lucru? Cu culori. În principal cu acel roșu și cu nuanțele pământii ale ocrului care predomină. Nu sunt elemente decorative. Sunt declarații de identitate. Roșul țesăturii care unește clădirile, numit velum, nu este doar o pânză. Este semnul că tot ceea ce vedem se desfășoară într-un spațiu interior, dar în același timp și într-un spațiu care ne depășește. Geometria compoziției este strictă. Aproape muzicală.
Să privim cu atenție mișcarea. Există un flux de la stânga la dreapta. O procesiune. Părinții, Ioachim și Ana, urmează, dar nu presează. Stau cu o modestie. Cât de uman și cât de divin în același timp. Să-ți predai copilul și să știi că acum nu mai este al tău. Figura Fecioarei Maria, mică în dimensiune, dar adultă în atitudine, este centrul lumii în acest moment. Nu este un copil care se clatină. Este o ființă hotărâtă. Poartă mantia într-un mod care prefigurează viitorul ei. Privirea ei nu se întoarce înapoi. Se îndreaptă doar înainte, spre Zaharia, spre destinul ei.
Și aici apare „fisura” în logica noastră. Cum poate un copil de trei ani să aibă o astfel de maturitate? Pictorul ne face cu ochiul. Ne spune să nu ne uităm la vârsta corpului. Să privim la vârsta sufletului. Icoana Intrării Maicii Domnului din secolul 14 a Școlii de Nord nu face o analiză psihologică în sensul modern. Face o tăietură ontologică. Ne arată fața nu așa cum apare, ci așa cum este în perspectiva eternității.
Adâncimea arhitecturală, cu turnurile înalte și deschiderile, pare să strângă formele, dar și să le protejeze. Este ca și cum spațiul participă la mister. Nu este un fundal mort. Respira. Clădirile se înclină ușor, supunându-se unei ritmicități interioare, unei perspective inverse care aduce subiectul spre privitor în loc să-l îndepărteze. Ne invită să intrăm. Să devenim parte din procesiune.
Dansul fecioarelor și comunitatea fețelor
În spatele scenei centrale, există acel grup de fetițe. Fetele cu torțe. Dacă observi cu atenție, vei vedea că nu sunt unități separate. Sunt un corp. O comunitate. Fețele lor sunt asemănătoare, mișcările lor sunt aproape identice. Și totuși, nu sunt o masă. Sunt o societate. Țin torțele nu pentru a lumina – lumina din imagine nu provine de la torțe, ci din toate părțile – ci pentru a onora.
Această detaliere este copleșitoare dacă te gândești bine. În vremurile noastre, când individualitatea a devenit un steag și fiecare dintre noi trăiește închis în cochilia ego-ului său, această imagine propune o altă viziune asupra vieții. Calea comună. Nimeni nu se salvează singur. Nici măcar Maica Domnului nu merge singură la templu. Este însoțită. Bucuria sărbătorii este o chestiune colectivă.
Îmbrăcămintea fetițelor, cu pliurile care cad vertical, creează un ritm care amintește de o coloană. Susțin vizual compoziția. Dacă le-ai elimina, imaginea s-ar prăbuși. Ar pierde echilibrul. Această senzație de măsură, de armonie care nu strigă, este caracteristică artei de valoare. Pictorul nu încearcă să impresioneze cu modele elaborate pe haine. Folosește linii simple, culori clare. Parcă vrea să spună că frumusețea se află în simplitate. În abstractizare.
Și Zaharia. Înclinat, cu respect, o întâmpină pe fetița mică. Relația mâinilor lor este toată povestea. O atingere care nu este o prindere, ci o acceptare. Preotul, reprezentant al vechiului legământ, o primește pe Chivotul noii alianțe. Există o tensiune aici. O conversație tăcută între generații. Vechiul care îmbătrânește și noul care vine să reînnoiască lumea.
Adesea mă întreb, privind astfel de lucrări, cât de mult ne-am îndepărtat de acest limbaj direct. Căutăm semnificații în analize complicate și pierdem evidentul care este în fața ochilor noștri. Această artă nu a fost creată pentru a decora pereții muzeelor. A fost creată pentru a funcționa. Pentru a vorbi cu oameni care sufereau, care sperau, care credeau. Efectele timpului asupra suprafeței lemnului, crăpăturile, estomparea în anumite locuri, toate acestea nu diminuează valoarea ei. Dimpotrivă, adaugă. Sunt semnele istoriei umane care se așază pe sacru.
Utilizarea spațiului în imaginea de la Muzeul Rus, cu conturarea sa îndrăzneață, ne arată că Școala de Nord nu a fost o încercare provincială de imitare. A fost o interpretare dinamică. Acești artiști au avut curajul să vadă lumea cu ochii lor. Să vadă lumina prin prisma propriei spiritualități. Și această lumină, chiar și astăzi, secole mai târziu, are puterea de a ne emoționa. De a ne opri pentru o clipă din ritmul nebun al cotidianului și de a ne șopti ceva despre o adevăr pierdut. Despre o comunitate a fețelor care poate, spun poate, să fie încă posibilă.
Pentru că, în cele din urmă, ce este această imagine? O fereastră. Și depinde de noi dacă o vom ține închisă sau dacă o vom deschide pentru a lăsa puțin aer curat în camera existenței noastre.
