„Om cu Papagal” (aprox. 1540), lucrare de Niccolò dell’Abbate. Portretul este expus la Muzeul de Istorie a Artei din Viena.
La Viena, în Muzeul de Istorie a Artei, se află un tablou. A fost realizat de Niccolò dell’Abbate, un artist italian, în jurul anului 1540, folosind ulei pe pânză. Ce vedem? Un bărbat. Tânăr, poate, dar privirea lui este veche. Poartă o pălărie împodobită cu o pană albă și haine negre, foarte negre, cu excepția gulerului și a manșetelor albe. Stă lângă o masă, iar pe masă se află o pasăre, un papagal roșu, o adevărată comoară. Bărbatul privește dincolo de noi. Și dincolo de papagal. Privește în afara tabloului, spre stânga, ca și cum ar aștepta ceva sau pe cineva—poate pe artistul însuși, sau poate pe nimeni. Mâna sa dreaptă se află pe masă, relaxată. Însă mâna stângă ține un fruct, pe care pare să-l ofere păsării, sau poate să-l ia înapoi. Această ambiguitate a mâinii, lipsa de claritate, străbate întregul tablou. Totul curge aici, deși totul pare nemișcat. Papagalul este singurul care pare viu, în timp ce bărbatul stă ca o statuie.
Privirea Îndepărtată și Martorul Roșu: O Scenă a Paradoxului
Mulți pictori îi înfățișează pe oameni privindu-ne. Ne invită în lumea lor. Însă bărbatul lui dell’Abbate urmează o altă cale. Ne disprețuiește prin tăcere. Privirea lui, îndreptată acolo, creează un spațiu pe care nu-l putem atinge, un spațiu invizibil între noi și imagine, iar în acest spațiu se află adevărata scenă, lucrul pe care el îl vede și noi nu-l cunoaștem. Și ce se află în spate? O cortină verde, grea. Și în întuneric, vag, poate un grădină sau un alt tablou. Neclar. Totul aici rămâne neclar, cu excepția melancoliei.
Papagalul ca Simbol Cheie
Așadar, papagalul. Roșu, strălucitor. Mulți spun că papagalii simbolizează bogăția sau cunoștințe exotice, deoarece proveneau din Indiile de Est și erau vânduți pe sume mari. Însă pentru mine, el reprezintă altceva. Acest papagal este singurul organism viu din tablou, depășind simpla noțiune de simbol. Observați-i capul? Se înclină spre mâna bărbatului, spre fruct. Bărbatul, ca un mort în hainele sale negre, rece ca piatra, în timp ce papagalul este însăși viața, dorința simplă—de a mânca. Poate că artistul a dorit să arate doar aceasta: contrastul dintre bogăția rece, care privește spre invizibil, și viața caldă, mică, care cere doar fructul. Mâna este în mijloc. Oferă sau primește? Neclar.
