Dispunerea trinitară a absidei îmbină gloria cerească, comuniunea divină istorică și ordinea liturgică în frescele Mănăstirii Filantropinon.
Pe Insulă, umiditatea pare să pătrundă nu doar piatra, ci și timpul. Este o senzație ciudată de greutate și ușurare în același timp, pe măsură ce treci pragul. Nu este doar un loc de cult, ci un recipient al memoriei. În arta bizantină, lucrurile rareori sunt ceea ce par la prima vedere. Trebuie să te oprești. Să aștepți ca lumina să cadă corect sau poate ca ochiul să se obișnuiască cu semiîntunericul.
Aici, în decorul interior, istoria nu este scrisă cu cerneală, ci cu culori care au rezistat – cine știe cum? – uzurii și neglijenței umane. Privirea este atrasă în sus, aproape instinctiv. Parcă există o linie, invizibilă, care te conduce spre abside. Acolo se întâmplă ceva important. Nu zgomotos. Important în tăcerea sa. Arta în acest monument funcționează ca o înregistrare a unei societăți care a învățat să comunice prin simboluri, poate pentru că cuvintele erau sărace sau periculoase.
Vezi formele și te întrebi despre meșteșugar. Cum se simțea când întindea varul? Oare avea conștiința că creează istorie sau pur și simplu își făcea datoria? Probabil că a doua variantă. Dar a ieșit prima. O artă care nu strigă, ci șoptește intens. Este greu să explici cuiva care nu a stat în fața unei astfel de pereți, să simtă textura imaginii privindu-l înapoi.
Narațiunea vizuală și dinamica formelor în Sfântul Altar
Privirea se fixează pe abside. Este punctul de plecare și de întoarcere. Acolo strălucește Părintele. O formă care ocupă spațiul nu atât prin volum, cât prin prezența sa. Este Blajina. Are mâinile ridicate. O mișcare de rugăciune, spun specialiștii. Eu văd o mișcare de deschidere. O îmbrățișare care rămâne suspendată, gata să cuprindă lumea sau să o lase liberă. Pe pieptul ei, Hristos în glorie. Nu este un prunc aici; este întruparea cuvântului, o declarație teologică pictată cu ocru și aur.
Este înconjurată de Arhangheli, Mihail și Gavriil. Stau cu respect. Nu sunt însă imobile. Există o ușoară înclinare a trupurilor lor, o supunere față de ritmul formei centrale. Fecioara funcționează aici ca un acoperământ. Un refugiu. Este, poate, cea mai umană nevoie care a fost surprinsă pe perete: nevoia de protecție. Și pictura răspunde. Curbele sunt blânde, evitând asprimea, creând o senzație de siguranță.
Mișcarea ritmică a Comuniunii Apostolilor
Coborând privirea, liniștea vârfului cedează locul mișcării. În zona imediat inferioară, se desfășoară Comuniunea Apostolilor. Aici, pictorul a decis să joace cu ritmul. Tema este cunoscută: Transmiterea și Împărtășirea. Dar observați picioarele lor. Pașii.
Scena este împărțită în două. Două semi-choruri. Este ca o scenă de teatru unde actorii știu exact unde să pășească. Hristos apare de două ori, sub un chivot, o construcție arhitecturală care definește spațiul, oferind adâncime unei suprafețe care este, prin definiție, plană. Poartă veșminte albe, arhieresti. Alb aici nu este doar o culoare; este lumină. Se distinge printre tonurile pământii ale celorlalți.
Ucenicii se apropie câte șase. Există o așteptare în trupurile lor. Mâini întinse, corpuri care se apleacă ușor înainte. Petru și Ioan, cei mai de seamă, sunt cei care ajung primii să primească pâinea și vinul. Interesant este modul în care artistul a gestionat colectivitatea. Nu este o masă de oameni. Fiecare are propria sa individualitate, propria „respirație” în compoziție, deși urmează aceeași cale.
Și apoi, există acel detaliu care tulbură echilibrul. În colțul din stânga. Iuda. Pleacă. Corpul său se îndreaptă spre ieșire, capul aplecat. Își pune pâinea în gură, dar gândul său este altundeva. La trădare? La fugă? Spatele său se întoarce către spectator, o întorsătură vizuală care creează tensiune. Este „fisura” în armonia scenei. Pictorul nu s-a temut să arate această urâciune, eșecul uman, alături de sacralitate. Este șocant, dacă te gândești. Arta nu idealizează întotdeauna; uneori, dezvăluie.
Melismul și stabilitatea Ierarhilor
Mai jos, la baza absidei, timpul pare să înghețe din nou. Aici avem Melismul. Patru mari forme, Ierarhii, înconjoară Sfânta Masă. Ioan Gură de Aur, Grigore Teologul, Marele Vasile și Chiril din Alexandria. Stau, sau mai bine zis, slujesc, cu o gravitate care se potrivește veșmintelor lor.
Poartă sacouri cu multe cruci, țesături grele cu motive geometrice pe care artistul le-a redat cu meticulozitate. Țin în mâini cărțile de slujbă, aceste lungi cărți cu textele liturghiei. Aici, scrisul devine parte a imaginii. Literele nu se citesc ușor de la distanță, dar prezența lor semnalează validitatea misterului.
Doi îngeri, îmbrăcați ca diaconi, țin rânduielile cu candelabre deasupra Mesei. Simetria este absolută. Spre deosebire de mișcarea Apostolilor de mai sus, aici domnește ordinea. O ordine aproape supranaturală. Fețele Ierarhilor sunt severe, ascezice, cu acele mari ochi ai tehnicii bizantine care par să privească dincolo de spectator, într-un timp care nu se termină.
Culoarea joacă aici un rol esențial. Nuantele veșmintelor, aurul din aureole, albul Sfintei Mese, toate compun un întreg care strălucește chiar și în semiîntuneric. Sunt opere de artă, da. Dar sunt și dovezi ale unei epoci în care frumusețea era singura modalitate de a te apropia de necunoscut.
Studiul acestor lucrări, precum și alte reprezentări iconografice din zonă, ne arată că arta din Ioannina în acea perioadă nu era provincială sau izolată. Avea cunoștințe, avea tehnică și, mai ales, avea viziune.
Privind în ansamblu absidele, realizezi înțelepciunea compoziției. De la liniștea cerească a Părintele, la mișcarea istorică a Apostolilor și, în final, la stabilitatea liturgică a Ierarhilor. Trei niveluri, trei lumi care coexistă pe aceeași pereți. Și tu, spectatorul, stai mic în fața acestei dimensiuni, încercând să descifrezi privirile care te privesc de secole. Este, în cele din urmă, o întâlnire. Tăcută, dar definitorie.
