„Rugăciunea” (Oratio, 1866) de Giuseppe Abbati. Această lucrare, expusă la Palazzo Pitti, este un exemplu remarcabil al stilului Macchiaioli.
Adesea, scopul nostru este să surprindem lucrurile pe care lumina le iluminează, depășind însăși lumina. Totuși, în acest tablou creat de Giuseppe Abbati în anul 1866, se întâmplă ceva diferit. Lucrarea, intitulată „Rugăciunea” (sau Oratio), este o pictură în ulei pe pânză (57 x 42 cm), aflată acum în Galeria de Artă Modernă de la Palazzo Pitti din Florența, având ca temă principală liniștea, și lumina care conturează această liniște, depășind simpla reprezentare a unei femei așezate într-un spațiu sacru. Femeia citește o carte, poate rugăciuni, iar fața ei este aplecată. Îmbrăcămintea ei—o mantie mare gri și o hlamidă neagră—pare grea, stând aproape ca o statuie. Departe, în întuneric, se află un bărbat, neclar. Totul este cufundat în tăcere, cu excepția razei de lumină din dreapta, care dezvăluie carnea femeii și pliurile rochiei, precum și acea mică carte. Natura acestei cărți trebuie să o considerăm ca un obiect handmade—ca un document istoric—depășind simpla sa percepție ca simbol religios.
Structura Scenei: Lumină și Întuneric
Lumină ca Element Activ
Lumina de aici este naturală, depășind dimensiunea divină sau mistică pe care am putea-o observa la Caravaggio. Este o lumină naturală, dură, care poate că pătrunde printr-o fereastră înaltă. Abbati, ca membru al Macchiaioli, explorează formele vizuale, depășind discuțiile despre suflete. Această lumină creează lucrurile. Partea dreaptă a feței femeii este iluminată, în timp ce partea stângă rămâne în umbră profundă—și această diviziune, această secțiune, este centrul tabloului. Cartea, pe care o țin mâinile, pare aproape albă, reflectându-se în mantia neagră, iar această lumină există pentru a ne permite să vedem suprafața paginii, depășind necesitatea de a citi literele. Citirea este o acțiune interioară, dar pictura este o acțiune exterioară. Această lumină indică doar suprafața exterioară.
Ambiguitatea Umbrei
Și apoi, umbra. Ce face acel bărbat în fundal? Se întreabă adesea. Mi se pare că nu face nimic. Pur și simplu stă. Artistul l-a folosit ca un contrast față de forma strălucitoare a femeii, ca o umbră animată, pentru a măsura adâncimea spațiului. Scena se concentrează pe ceva dincolo de dramaturgie, evitând căutarea unei povești de dragoste sau de pericol. Abbati picta momente de lumină, depășind simpla narațiune a poveștilor. Acest bărbat este parte a arhitecturii sacre, la fel ca și coloana din dreapta, ca și colțul întunecat. Prezența sa este grea, dar indiferentă. Poate că această indiferență este cel mai teribil dintre toate.
Și femeia aceasta? Poziția corpului, greutatea rochiei—acest material gri, pe care Abbati l-a pictat cu atât de multă atenție în pliuri—pare aproape să o prindă, ca un greu cochilie de bronz, iar hlamida neagră o separă de mediu, cu excepția acelei linii strălucitoare a căptușelii albe sau a corsetului. Toate acestea se referă la greutate. Greutatea îmbrăcămintei, greutatea tăcerii, greutatea cititului în spațiul sacru. Cititul, desigur, poate fi o evadare, dar aici cititul este o activitate de concentrare, aproape o muncă. Cartea este mică, iar mâinile o strâng.
La picioare, pe podea, vedem câteva flori împrăștiate. Rămășițe ale unei sărbători? Sau simboluri ale decăderii? Greu de spus. Abbati rareori face simbolurile clare. Aceste flori sunt doar culoare pe podeaua rece. Nimic mai mult.
