Intrarea Maicii Domnului în Templu, miniatură remarcabilă din Menologionul lui Vasile II (985 d.Hr.), păstrată în Biblioteca Vaticanului.
Te afli în fața acestui mic pătrat al istoriei. Este o miniatură. Nimic mai mult decât culoare pe pergament, și totuși… cât de mult poate suporta materia? Privirea se îndreaptă direct spre aur. Nu spre față. Spre fundalul auriu. Este aproape înfricoșător. Te lasă în suspensie. Nu există orizont aici, nu există evadare pentru ochiul spectatorului obișnuit cu perspectiva vestică, cu iluzia spațiului tridimensional. Aici, spațiul este anulat. Sau mai degrabă… se transformă în timp.
Ne aflăm în anul 985. La Constantinopol. Menologionul lui Vasile II, acest colos al Renașterii Macedonene, păstrat astăzi în Biblioteca Vaticanului (Vat. gr. 1613), nu este un simplu volum. Este un monument. Iar această reprezentare, Intrarea Maicii Domnului în Templu, poartă toate semnele unei epoci care căuta cu disperare echilibrul între clasic și spiritual. Între trupul care suferă și spiritul care se mântuiește.
Privești compoziția. Există o dezordine în ordinea ei. Te-ai aștepta la o simetrie strictă, dar nu… Artistul – cine știe ce mână dintre cele opt care au lucrat la manuscris – sparge monotonia. Clădirea domină. Este greoaie. Este biserica instituțională? Este Legea Vechiului Testament? Zidurile par inexpugnabile. Și în față? O procesiune. Femei. Multe femei. Dacă te gândești, acest Menologion este plin de ele. Aproape 60% dintre reprezentări se referă la figuri feminine de martiri care stau acolo, adesea cu o bărbăție masculină, enigmatice. Dar aici nu avem martiri în sensul de sânge. Avem martiri ai luminii. Țin făclii. Flacăra tremură? Nu. Este stabilă. Ca și credința care nu cere dovezi, ci experiență.
Te întrebi, privind opera: Unde se termină arta și unde începe teologia? Sau poate această separare este o invenție de-a noastră, o patologie modernă care fragmentează unitatea vieții? Meșterul bizantin nu avea astfel de dileme. Picta rugându-se. Sau poate, picta pentru a nu înnebuni de uimire. Această imagine este o propunere de viață. O propunere de comunitate a persoanelor care se îndreaptă spre centru, spre sacru.
Arhitectura divină și mișcarea umană
Scena este organizată într-un mod care amintește de o scenă de teatru, dar fără spectatori. Noi suntem cei neinvitați. Privim printr-o cheie a timpului. În stânga, complexul arhitectural. Nu este realist, să nu ne înșelăm. Niciun templu nu arăta exact așa. Este un ideogramă a unui templu. O cupolă – sau poate un chivot? – susținută de coloane. Educația clasică a artistului strigă aici. Vezi simțul măsurii, efortul de a reda a treia dimensiune în treaptă, în treapta care duce la Sfânta Sfintelor. Dar apoi… adâncimea dispare.
Maria și Zaharia
Și în centrul atenției, deși nu geometric în centru, Fecioara Maria. O fetiță de trei ani. Este mică. Foarte mică în comparație cu figura impunătoare a arhiereului Zaharia care o întâmpină. Și totuși, observă-i postura. Nu există frică. Nu există rușine așa cum te-ai aștepta de la un copil care se desparte de părinți. Există o maturitate care sperie. Poartă un veșmânt, culoarea pământului și a sângelui, spre deosebire de hainele strălucitoare ale celorlalte fecioare. Parcă deja poartă doliu și glorie împreună.
Zaharia se apleacă. Această înclinare a corpului… Este o mișcare de umilință? Sau poate o mișcare de afecțiune? Mâna lui se întinde pentru a o primi. Este momentul în care Vechiul Testament predă ștafeta Noului. Dar să nu ne oprim la simboluri. Să privim linia. Modelarea formei arhiereului este robustă. Faldurile din veșmântul său urmează o logică, un flux naturalist care amintește de tipare elenistice. Există un corp sub veșmânt. Nu este un fantomă etereală. Este un om cu carne și oase care trăiește miracolul.
Și aici exact se identifică o „fisură” în logica noastră. Cum poate o artă care vrea să vorbească despre cele cerești să insiste atât de mult asupra substanței materiale a lucrurilor? Poate pentru că mântuirea nu este o evadare din materie, ci o transformare a acesteia. Artistul lui Vasile II știe asta. Nu disprețuiește trupul. Îl slăvește.
Maria de trei ani stă cu maturitate în fața lui Zaharia, într-o scenă a Intrării Maicii Domnului care îmbină divinul cu umanul.
Procesiunea făclierilor
În spatele Mariei, fetele tinere. O grupare, un corp. Comunitate de persoane din nou. Nu sunt indivizi izolați, pierduți în egoismul lor sau în religiozitatea lor privată. Sunt o comunitate. Țin făcliile aprinse. Această lumină nu iluminează spațiul – spațiul este deja lumină datorită câmpului auriu – ci luminează fețele lor.
Observă diversitatea în posturile lor. Nu sunt soldăței nemișcați. Unele își întorc capul, discută? Poate. Există o imediatețe, o vivacitate care sparge imobilitatea preoțească. Hainele lor au culori vii – albastre, roșii, verzi – care creează un ritm, o muzicalitate pentru ochi. Ca note pe un portativ. Acest ritm este ceea ce ne conduce privirea spre dreapta, spre intrare, împingând-o ușor pe mica Maria spre destinul ei.
Tehnica aici este de neegalat. „Modul pictural” al vremii, cu tranziții moi ale nuanțelor, dă volum și viață. Nu avem rigiditatea liniară a epocilor ulterioare. Aici mai există amintirea picturii antice. Fețele au obraje rumeni. Sunt vii. Respiră. Și te întrebi… de ce am pierdut această senzație de vitalitate astăzi? De ce religiozitatea noastră a devenit adesea atât de posomorâtă, atât de gri, în timp ce aici, în secolul al X-lea, debordează de culoare și lumină? Poate că este vina mizeriei noastre interioare care nu ne lasă să vedem frumusețea?
Arhitectura în fundal, în spatele fetelor, un zid cu deschideri, pare să le protejeze dar și să le limiteze. Este spațiul istoriei. Acolo se mișcă. Dar fundalul auriu de sus… ah, acest aur. Este eternitatea care invadează istoria. Nu există tavan. Templul este deschis spre cer. Comunicația este verticală.
În final, ce vedem? Un eveniment istoric? O exercițiu artistic de înaltă tehnică? Sau poate anxietatea omului de a-și găsi locul într-un plan care îl depășește? Această miniatură nu oferă răspunsuri. Pune întrebări. Te invită să te alături și tu procesiunii. Să ții propria ta făclie. Nu ca spectator într-un muzeu, ci ca participant la un mister care se desfășoară acum, în timp ce privești imaginea. Arta Menologionului nu este doar pentru a încânta vederea. Este pentru a trezi. Și poate, spun poate, această trezire este mai necesară astăzi ca niciodată, într-o lume care a uitat cum să stea cu uimire în fața sacru, fie că este Dumnezeu, fie că este om, fie că este doar puțin colorat pe un pergament vechi.
