Epopeile homerice: Iliada, Odiseea și problema compoziției lor

Prin epopeile homerice se înțeleg cele două mari poeme narative pe care Antichitatea le atribuia lui Homer, Iliada și Odiseea. Ele sunt cele mai vechi opere păstrate ale literaturii grecești și au fost compuse în hexametru dactilic, într-o limbă poetică pe care nu a vorbit-o nimeni, niciodată, într-un loc anume. În această limbă predomină dialectul ionic, amestecat însă cu forme eoliene și cu cuvinte atât de vechi încât nici atenienii epocii clasice nu le înțelegeau întotdeauna fără explicații.

Iliada, de aproximativ 15.700 de versuri, nu povestește întregul Război Troian. Se mărginește la câteva săptămâni din al zecelea an al asediului și se organizează în jurul mâniei lui Ahile, de la cearta acestuia cu Agamemnon până la predarea trupului neînsuflețit al lui Hector către Priam. Odiseea, de aproximativ 12.100 de versuri, urmărește nostosul, adică întoarcerea lui Odiseu în Itaca, și răzbunarea lui asupra pețitorilor. Împărțirea fiecăreia în douăzeci și patru de cânturi este, după toate probabilitățile, ulterioară și le aparține filologilor din Alexandria elenistică.

Despre poetul însuși nu știm nimic sigur. Numeroase cetăți, în frunte cu Smirna și Chios, își disputau originea lui, iar vechile „Vieți ale lui Homer” sunt construcții mult mai târzii. Herodot, în secolul al V-lea î.Hr., socotea că Homer și Hesiod trăiseră cu patru sute de ani înaintea lui. Cercetarea modernă situează de obicei formarea Iliadei în a doua jumătate a secolului al VIII-lea sau la începutul secolului al VII-lea î.Hr., iar pe cea a Odiseei puțin mai târziu. Izvoarele nu îngăduie o datare mai exactă.

Chestiunea homerică

Timp de secole, cele două poeme au fost admirate ca opera unui singur om. Încă din epoca elenistică însă, unii gramatici, precum Xenon și Hellanicos, atribuiau Iliada și Odiseea unor poeți diferiți. Au fost numiți „chorizonți”, adică „separatori”. Opinia lor a rămas marginală, iar filologia alexandrină, avându-l în frunte pe Aristarh, a respins-o.

Problema s-a redeschis în Europa modernă. În secolul al XVII-lea, abatele francez d’Aubignac a pus la îndoială existența unui poet unic, dar marea furtună a izbucnit în 1795, când filologul german Friedrich August Wolf a publicat la Halle Prolegomena ad Homerum. Wolf a susținut că epopeile au trecut printr-o lungă perioadă de transmitere orală înainte de a fi consemnate în scris și reunite în întreguri unitare. Și-a sprijinit teza și pe o tradiție antică potrivit căreia Pisistrate, tiranul Atenei din secolul al VI-lea î.Hr., a adunat și a orânduit cânturile homerice risipite. Această tradiție ne-a parvenit însă prin Cicero, care scria cu aproximativ cinci secole mai târziu, iar credibilitatea ei este contestată până astăzi.

De la Wolf încoace, cercetătorii s-au împărțit în două tabere. „Analiștii” căutau în text cusăturile, contradicțiile și repetițiile care, în opinia lor, trădau mai mulți autori sau straturi succesive. Karl Lachmann a ajuns să descompună Iliada într-o serie de cânturi de sine stătătoare. „Unitariștii” apărau unitatea artistică a poemelor și vedeau în spatele lor o singură voință creatoare. Așa cum s-a observat, deosebirea dintre cele două școli era mai mică decât părea, căci majoritatea analiștilor acceptau existența unui compozitor final, iar majoritatea unitariștilor admiteau adaosuri ulterioare. Oricum, controversa a durat tot secolul al XIX-lea și o bună parte din secolul al XX-lea.

Compoziție orală și scriere

Un tânăr american a fost cel care a mutat discuția pe un teren nou. În teza sa de doctorat din 1928, Milman Parry a studiat epitetele fixe ale lui Homer, expresii precum „Ahile cel iute de picior” (pódas ōkýs Achilleús) sau „Aurora cu degete trandafirii” (rhododáktylos Ēṓs), și a arătat că ele alcătuiesc un sistem de sintagme gata făcute, așa-numitele „formule”, de care se slujește aedul atunci când își compune versul chiar în momentul interpretării. Pentru a-și verifica teoria într-o tradiție vie, a călătorit la începutul anilor 1930 în Iugoslavia și i-a înregistrat pe cântăreții epici populari de acolo. După moartea sa prematură, în 1935, lucrul a fost continuat de discipolul său Albert Lord, iar materialul lor se păstrează astăzi în Colecția Milman Parry de Literatură Orală a Universității Harvard. De atunci, așa-numita teorie a compoziției orale a devenit un loc comun al cercetării.

Rămâne totuși deschisă întrebarea cum și când au căpătat epopeile formă scrisă. Alfabetul grecesc, adaptat după cel fenician, este folosit din secolul al VIII-lea î.Hr., adică aproximativ din aceeași epocă în care au fost compuse epopeile. În întreaga Iliadă se vorbește o singură dată despre ceva ce seamănă cu scrisul: atunci când Proitos îl trimite pe Bellerofon în Licia cu o tăbliță pliată, pe care erau încrustate „semne funeste” (sḗmata lygrá; Iliada 6.168–169). Unii au susținut că poetul a scris el însuși, alții că a dictat unui scrib, alții, în sfârșit, că textul s-a fixat treptat, prin interpretările rapsozilor, și a fost consemnat abia în secolul al VI-lea. Niciuna dintre aceste opinii nu s-a impus definitiv.

Lumea dincolo de Troia

Epopeile homerice știu multe despre ținuturi îndepărtate. Cunosc Teba egipteană cu o sută de porți (Iliada 9.381–384), insulița Faros din fața gurilor Nilului și bogăția unei țări prin care Menelau și Elena au rătăcit înainte de a se întoarce la Sparta. În cântul 4 din Odiseea, Elena toarnă în vinul comesenilor un leac care alungă mâhnirea. I-l dăruise Polidamna, soția egipteanului Thon, iar poetul explică faptul că acolo pământul rodește nenumărate ierburi, unele tămăduitoare, altele ucigătoare, și că fiecare om este medic, deoarece toți se trag din Paieon, vindecătorul zeilor (Odiseea 4.227–232). Aproape trei secole mai târziu, Herodot avea să noteze ceva asemănător: că Egiptul era plin de medici, fiecare specializat într-o singură boală.

Coincidența este izbitoare și se potrivește cu ceea ce știm din papirusurile medicale egiptene, precum papirusul Ebers din secolul al XVI-lea î.Hr., care consemnează sute de rețete. Nu dovedește însă că poetul a călătorit el însuși în Egipt. Mărturisește mai degrabă faima țării, așa cum o aduceau în Egeea negustorii, mercenarii și marinarii.

Mai multe discuții a stârnit scutul lui Ahile (Iliada 18.478–608). Hefaistos făurește pe el lumea întreagă: o cetate în pace și o cetate în război, aratul, secerișul pe un domeniu regesc, unde regele stă tăcut, cu sceptrul în mână și cu bucurie în inimă, culesul viilor, turmele și, la sfârșit, un dans al tinerilor și al fecioarelor, printre care se rotesc doi acrobați. În scena culesului viilor, un băiat cântă la formingă și intonează cântecul de jale al lui Linos, iar ceilalți îl urmează dansând. Cercetători mai vechi au comparat aceste imagini cu scenele agricole din mormintele egiptene. Cercetarea mai nouă preferă să le pună alături de prelucrarea orientală a metalelor din epocă, de cupele cipro-feniciene decorate și de arta geometrică. Oricum, scutul este o construcție poetică, și niciun obiect real nu ar putea cuprinde tot ceea ce îi atribuie poetul.

Adunarea din cântul 2

Deosebit de vie este, în cântul 2 al Iliadei, scena adunării oștirii. Agamemnon, amăgit de un vis pe care i l-a trimis Zeus, vrea să atace, dar hotărăște mai întâi să pună la încercare starea de spirit a aheilor. Se înțelege cu bătrânii ca el să propună părăsirea Troiei, iar ei să țină în frâu mulțimea. Planul eșuează imediat. Abia își încheie cuvântarea, că oastea se urnește ca valurile mari ale Mării Icariene, stârnite de Euros și Notos, și aleargă spre corăbii.

Atunci Atena, trimisă de Hera, îl caută pe Odiseu. Acesta ia sceptrul lui Agamemnon și îi întoarce din drum pe fugari, cu vorbe blânde pentru căpetenii și cu lovituri de sceptru pentru simplii războinici. În adunarea refăcută își ridică glasul Tersit, pe care poetul îl descrie drept cel mai urât bărbat venit la Troia, și îl acuză pe Agamemnon de lăcomie, în cuvinte foarte aspre. Homer nu-i atribuie nici titlu, nici patrie. Mitografii de mai târziu îl leagă de Etolia. Odiseu îl mustră, îl lovește cu sceptrul, iar aheii, deși nemulțumiți, râd. Urmează cuvântările lui Odiseu și ale lui Nestor, care amintesc mulțimii de semnele prevestitoare de la Aulis și o fac să rămână.

Scena a fost adesea citită ca o imagine timpurie a vieții politice a grecilor, adică drept o anticipare a adunărilor în care aveau să vorbească mai târziu Pericle și Demostene. Interpretarea are temei, de vreme ce regele trebuie să convingă, iar oastea reacționează la cuvânt. Nu trebuie însă trecut cu vederea faptul că aici persuasiunea coexistă cu violența și că singurul om de rând care îndrăznește să vorbească este făcut de râs în public.

Apoteoza lui Homer

Faima lui Homer în epoca elenistică a fost atât de mare, încât a ajuns să fie venerat aproape ca un zeu. O mărturie grăitoare este relieful de marmură care poartă semnătura sculptorului Arhelaos din Priene, în Ionia. Descoperit în secolul al XVII-lea în Italia, lângă Bovillae, a trecut în colecția Palazzo Colonna din Roma, iar din 1819 aparține Muzeului Britanic. Muzeul îl datează între 225 și 205 î.Hr., în timpul domniei lui Ptolemeu al IV-lea Filopator, dar alți cercetători îl coboară în secolul al II-lea î.Hr.

Compoziția se desfășoară pe patru registre. În partea de sus se odihnește Zeus, iar sub el, pe pantele unui munte identificat de obicei cu Heliconul, se află Mnemosyne, cele nouă Muze și, într-o peșteră, cel mai probabil Apollo cu lira sa. În registrul inferior, Homer stă pe tron, ținând un sceptru și un sul. Îl încununează Chronos (Timpul) și Oikoumene (lumea locuită), iar de o parte și de alta a tronului îngenunchează personificările Iliadei și Odiseei. În fața lui, Mitul, Istoria, Poezia, Tragedia, Comedia și alte figuri, cu numele săpate în marmură, aduc un sacrificiu pe un altar. Cu alte cuvinte, genurile literare se închină poetului pe care cei vechi îl socoteau izvorul lor.

În dreapta, la înălțimea registrului median, o figură stă singură pe un mic piedestal. Este identificată de obicei drept statuia unui poet care a câștigat un concurs, și poate că tocmai victoria lui a fost prilejul pentru care a fost realizat întregul relief.