Chiar în prima frază a operei apar două cuvinte care aveau să dea mai târziu numele unei întregi științe: ἱστορίης ἀπόδεξις. Pentru Herodot, ἱστορίη însemna cercetare, adică o cunoaștere dobândită prin întrebări, călătorii și confruntarea mărturiilor. Termenul ἀπόδεξις desemna expunerea publică a rezultatelor ei. Scopul său, așa cum îl formulează el însuși, era ca faptele oamenilor să nu se șteargă odată cu trecerea timpului și ca marile și minunatele isprăvi ale grecilor și ale barbarilor să nu rămână fără faimă. Mai presus de toate voia să arate din ce pricină s-au războit unii cu alții.
Cicero l-a numit părintele istoriei. În aceeași frază observa însă că în opera lui se găsesc nenumărate fabule. Această judecată dublă îl însoțește pe Herodot de două milenii.
De la Halicarnas la Thurii
Puține lucruri știm cu certitudine despre viața lui. Cele mai multe provin din surse ulterioare, unele mult mai târzii, precum lexiconul bizantin Suda, alcătuit în secolul al X-lea. S-a născut la Halicarnas, în Caria, actualul Bodrum, în jurul anului 484 î.Hr. Data se sprijină pe calcule antice și nu trebuie luată drept exactă. Orașul fusese întemeiat de dorieni, dar avea un puternic element ionian. Pe atunci era condus de tirani locali, vasali ai regelui persan. Din această casă domnitoare se trăgea și Artemisia, care l-a însoțit pe Xerxes cu corăbiile ei la Salamina. Herodot îi consacră pagini nu lipsite de admirație.
Familia lui făcea parte din aristocrația orașului, iar potrivit tradiției poetul epic Panyassis îi era rudă. Tânărul Herodot a luat parte la o încercare de a-l răsturna pe tiranul Lygdamis și din această cauză s-a refugiat la Samos. S-a întors după căderea tiranului, cândva înainte de 454 î.Hr. Au urmat marile călătorii, sau cel puțin cele pe care el însuși le lasă să se înțeleagă. Datarea și întinderea reală a acestor peregrinări rămân o chestiune deschisă.
Pe la mijlocul anilor 440 î.Hr. îl găsim la Atena. Acolo, potrivit mărturiilor antice, ținea lecturi publice din opera sa. Plutarh vorbește despre o prietenie cu Sofocle. Știrile despre onoruri și recompense bănești primite din partea cetății sunt privite cu rezervă de cercetătorii moderni. Odinioară se considera sigură o influență profundă a lui Pericle asupra sa; astăzi însă imaginea este mai nuanțată. Herodot n-a fost nici un admirator fanatic al lui Pericle, nici un simplu apologet al Atenei.
Ulterior s-a legat de Thurii, colonia întemeiată din inițiativa atenienilor în golful Tarentului în 444/3 î.Hr. Nu știm dacă s-a numărat printre primii coloniști. Legătura a fost oricum atât de strânsă încât Aristotel citează începutul operei cu atribuirea „Ἡροδότου Θουρίου”, și nu ca operă a halicarnasianului. Potrivit unor surse antice, acolo a murit și a fost înmormântat. Nicio sursă nu spune când. Opera face aluzii la evenimente din primii ani ai Războiului Peloponesiac, de aceea publicarea Istoriilor este plasată de obicei între 430 și 424 î.Hr.
Arhitectura Istoriilor
Istoriile s-au păstrat în nouă cărți. Împărțirea a fost făcută de filologii epocii elenistice, iar numele Muzelor pe care le poartă fiecare carte au fost și ele adăugate ulterior. Opera este scrisă în dialectul ionic și începe cu Cresus, regele Lidiei. Prăbușirea lui în fața lui Cirus deschide drumul expansiunii persane, care alcătuiește coloana vertebrală a narațiunii. Ori de câte ori perșii ajung la un popor nou, Herodot se oprește ca să-l descrie: țara, obiceiurile, zeii și tot ce a întâlnit sau a auzit demn de mirare. Astfel, cartea a doua este consacrată aproape în întregime Egiptului, cu prilejul expediției lui Cambyses. A patra se ocupă de sciți, pornind de la expediția lui Darius dincolo de Dunăre.
Aceste digresiuni, așa-numiții „logoi”, i-au pus uneori în dificultate pe cititorii care caută o narațiune liniară. Arbitrare nu sunt totuși. Ele urmează geografia cuceririlor persane. Începând cu Revolta ionică din 499 î.Hr., ritmul se întețește: Marathon, expediția lui Xerxes, Termopile, Artemision, Salamina, Plateea, Mycale. Invazia lui Xerxes ocupă aproape o treime din operă. Istoriile se încheie la scurtă vreme după bătăliile din 479 î.Hr., cu cucerirea Sestosului, la Hellespont.
„Sunt dator să redau cele spuse”
Herodot nu și-a expus niciodată sistematic metoda. Ea se deduce din observații răzlețe. În cartea a doua distinge trei căi ale cunoașterii. Prima este vederea (ὄψις), adică ceea ce a văzut cu propriii ochi. A doua este judecata (γνώμη), aprecierea sa personală. A treia este ἱστορίη, cercetarea prin întrebări. Sursele sale sunt în principal orale: preoți, dregători, urmași ai celor care luptaseră, locuitori ai ținuturilor pe care le descrie. Pe Hecateu din Milet, cel mai important predecesor al său, îl numește ca sursă doar de două ori. Cu siguranță însă l-a folosit mai des decât mărturisește.
Adesea redă mai multe versiuni ale aceluiași eveniment și îl lasă pe cititor să judece. În cartea a șaptea cercetează atitudinea Argosului față de perși. Acolo formulează un principiu care ar putea sta drept epigraf al întregii opere: „ἐγὼ δὲ ὀφείλω λέγειν τὰ λεγόμενα, πείθεσθαί γε μὲν οὐ παντάπασιν ὀφείλω”. Cu alte cuvinte, este dator să consemneze ceea ce se spune, dar nu și să creadă totul.
Viziunea sa asupra lumii păstrează numeroase elemente arhaice: pedeapsa divină pentru trufie, oracolele care se adeveresc, visele care avertizează. Aceste elemente coexistă totuși cu o curiozitate rațională. Herodot compară obiceiurile popoarelor, pune la îndoială explicațiile care i se par naive și se interesează stăruitor de izvoarele Nilului.
Părintele istoriei sau povestitor de mituri?
Prima contestare a venit de la istoricul imediat următor. Tucidide, fără să-l numească, a corectat greșeli care apar în Istorii, precum presupusul vot dublu al regilor spartani. A remarcat de asemenea cât de puțină osteneală își dau cei mulți pentru a afla adevărul: „οὕτως ἀταλαίπωρος τοῖς πολλοῖς ἡ ζήτησις τῆς ἀληθείας”. Cei mai mulți cercetători citesc această înțepătură ca fiind îndreptată spre predecesorul său.
Mai aspru, peste cinci sute de ani, a fost Plutarh. În tratatul „Despre răutatea lui Herodot” l-a acuzat de părtinire și rea-credință și l-a numit iubitor de barbari. Plutarh era beoțian, din Cheroneea. Nu putea ierta felul în care Istoriile vorbiseră despre medismul Tebei, adică despre colaborarea tebanilor cu perșii. Patriotismele locale, ce-i drept, n-au lipsit niciodată din critica antică.
Cercetarea modernă a oscilat între două extreme. Filologul german Felix Jacoby, în 1913, lua în sens literal trimiterile la informatori. Vedea în Herodot un martor ocular care călătorise de la Pontul Euxin până în Egipt și la Babilon. Detlev Fehling a susținut, dimpotrivă, că trimiterile la surse sunt în mare parte un artificiu literar. Alți cercetători preferă să le citească drept indicii despre locul în care istoricul socotea că putea fi găsită informația.
Există totuși puncte în care narațiunea este confruntată cu mărturii independente și rezistă. Potrivit lui Herodot, șase nobili perși au conspirat împreună cu Darius pentru a-l răsturna pe magul uzurpator. Cinci dintre cele șase nume coincid cu cele pe care Darius însuși le-a gravat în inscripția trilingvă de la Behistun. Inscripția de la Behistun este, desigur, versiunea oficială a învingătorului, iar acest lucru nu trebuie pierdut din vedere.
Portretele unui istoric
Nu s-a păstrat niciun portret al lui Herodot realizat în timpul vieții sale. Toate capetele care îi poartă numele sunt copii din epoca romană. Bustul de la Metropolitan din New York, de pildă, a fost găsit cu puțin înainte de 1891 la Benha, în Egiptul de Jos, antica Athribis. Este datat în secolul al II-lea d.Hr. și considerat una dintre numeroasele copii după o statuie de bronz, cel mai probabil din prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr.
Cap de marmură atribuit lui Herodot, copie romană din secolul al II-lea d.Hr., Muzeul Agorei Antice, Stoa lui Attalos, Atena.La Atena, în Muzeul Agorei Antice, găzduit în Stoa lui Attalos, este expus un cap de bărbat bărbos din marmură pentelică, descoperit în 1933. Bărbatul este chel, cu părul căzând pe laturi și acoperindu-i aproape urechile. Barba i se desparte la mijloc, iar nasul s-a pierdut. În arhiva săpăturilor, capul este înregistrat ca lucrare romană din secolul al II-lea d.Hr., iar identificarea cu Herodot este însoțită de un semn de întrebare.
La Napoli, într-o hermă dublă a Muzeului Arheologic Național, capul său stă spate în spate cu cel al lui Tucidide, omul care îl corectase cu atâta răceală.
