Ecaterina a II-a și sultanul Abdul Hamid I în cartușul hărții „Charte von den oberhalb und seitwärts dem Schwarzen Meere gelegenen Russischen und Türkischen Ländern” a lui D. F. Sotzmann. Berlin, 1788. Bibliotecile Universității din Leiden.Tratatul de la Küçük Kaynarca (în tradiția românească și Kuciuk-Kainargi), semnat la 10 iulie 1774 după calendarul iulian, adică la 21 iulie după cel gregorian, a pus capăt războiului ruso-turc din 1768-1774 și a schimbat radical condițiile prezenței Rusiei la Marea Neagră și ale relațiilor sale cu supușii creștini ai sultanului. Satul de la care tratatul și-a luat numele se afla la sud-est de Silistra, în Bulgaria de astăzi, în timp ce delegația otomană se instalase în vecinul Büyük Kaynarca, la doar câțiva kilometri distanță (küçük și büyük înseamnă în turcă „mic” și „mare”), după cum notează Kemal Beydilli în articolul său despre tratat din Enciclopedia islamului a Fundației turce pentru afaceri religioase. Cele mai multe clauze ale tratatului erau limpezi și nu au stârnit contestații. Două dintre articolele sale, însă, al 7-lea și al 14-lea, au fost timp de aproape un secol teren de confruntare diplomatică, motiv pentru care tratatul a fost asociat, în conștiința posterității, cu nașterea Problemei orientale.
Războiul din 1768-1774 și drumul spre pace
Înalta Poartă a declarat război în toamna lui 1768, îngrijorată de amestecul rusesc în treburile Poloniei și de încălcările frontierei sale, legate de confruntările izbucnite pe teritoriul polonez. Desfășurarea operațiunilor a fost aproape de la început nefavorabilă otomanilor. Armatele ruse au ocupat Moldova și Țara Românească, au înaintat spre Dunăre și au intrat în 1771 în Crimeea, iar o flotă rusă plecată din Marea Baltică a apărut în Mediterana și a provocat, la inițiativa fraților Orlov, răscoala din Peloponez din 1770, cunoscută în istoriografia greacă drept Orlofika. Răscoala a fost înăbușită, cu urmări grele pentru populație. În iulie același an, flota rusă a distrus-o pe cea otomană în golful Çeșme, în fața insulei Chios, și a păstrat timp de aproximativ patru ani controlul asupra unei mari părți a Cicladelor.
Armistițiul din 1772 a dus la congresele de la Focșani și București, care au eșuat, deoarece Rusia insista asupra independenței tătarilor din Crimeea și asupra cedării unor fortărețe din peninsulă, iar ostilitățile au fost reluate în primăvara lui 1773. Nevoia păcii au simțit-o până la urmă ambele părți. Petersburgul se confrunta în interior cu răscoala lui Pugaciov, iar Poarta, pe al cărei tron urcase în ianuarie 1774 Abdul Hamid I, a suferit în iunie același an înfrângerea de la Kozludja, după care marele vizir Muhsinzade Mehmed Pașa s-a trezit blocat la Șumla de trupele feldmareșalului Piotr Rumianțev.
Negocierile de la cartierul general al lui Rumianțev au durat doar câteva zile. Ca semnatar din partea rusă, izvoarele rusești îl menționează pe general-locotenentul prinț Nikolai Repnin, în timp ce delegația otomană era alcătuită din Ahmed Resmi Efendi și İbrahim Münib Efendi, care acționau cu aprobarea marelui vizir. Textul a fost redactat în rusă, turcă și italiană, iar acest plurilingvism avea să capete o importanță neprevăzută pentru interpretarea clauzelor religioase. Divergențe există de altfel și în privința datei: în înregistrările otomane s-a impus ziua de 26 iulie, legată de schimbul textelor ratificate.
Principalele clauze ale tratatului
Tratatul cuprinde un preambul, douăzeci și opt de articole și un articol secret separat privind despăgubirea de război. Unele articole reglementau chestiuni obișnuite în tratatele de pace, precum amnistia generală sau schimbul de prizonieri, altele introduceau prevederi fără precedent în relațiile ruso-otomane.
„Independența” Crimeii
Articolul 3 îi recunoștea pe tătarii din Crimeea și din regiunile învecinate drept liberi și independenți de orice putere străină, cu un han ales de ei înșiși dintre descendenții lui Ginghis Han. Desprinderea politică de Poartă nu a fost însoțită de una religioasă, întrucât sultanul își păstra, în calitate de calif, autoritatea religioasă asupra musulmanilor din peninsulă, iar predica de vineri (hutbe) urma să fie rostită în numele său. Această distincție între suveranitatea politică și autoritatea religioasă lăsa Porții un punct de sprijin pentru influența sa, care s-a dovedit insuficient. De scurtă durată a fost independența hanatului. Influența rusă asupra hanilor care s-au succedat s-a intensificat până la anexarea Crimeii de către Ecaterina a II-a în 1783. Chestiunea a revenit odată cu noul război ruso-turc din 1787-1792, încheiat prin Pacea de la Iași, care a confirmat suveranitatea rusă asupra peninsulei. Tensiunea acelor ani se regăsește în cartușul decorativ al hărții ținuturilor de la Marea Neagră, publicată în 1788 la Berlin de cartograful Daniel Friedrich Sotzmann, în care, potrivit descrierii Bibliotecilor Universității din Leiden, Ecaterina a II-a și Abdul Hamid I sunt înfățișați față în față.
Fortărețe, frontiere și navigație
Prin articolele 18-21, Rusia a obținut fortăreața Kinburn de la gurile Niprului, fortărețele Kerci și Enikale, care asigurau trecerea din Marea Azov în Marea Neagră, orașul Azov cu ținutul său și Kabarda, în Caucaz, iar frontiera sa a fost mutată până la Bugul de Sud. Pe termen lung, o importanță mai mare a avut articolul 11, prin care navele comerciale rusești dobândeau dreptul de liberă trecere prin Marea Neagră și prin Strâmtori cu privilegiile puterilor celor mai favorizate, iar Rusia dreptul de a numi consuli oriunde ar fi socotit necesar. Dreptul se limita la navele comerciale, cele de război rămânând în continuare excluse din Strâmtori. Marea Neagră înceta totuși să fie o mare otomană închisă. Rusia a obținut, în plus, o reprezentanță diplomatică permanentă la Constantinopol, iar Poarta s-a angajat să-i acorde împărătesei titlul de padișah. Articolul secret prevedea, în sfârșit, plata unei despăgubiri de 15.000 de pungi, adică 7.500.000 de piaștri, în trei rate.
Principatele și Marea Egee
Moldova și Țara Românească, ca și fortărețele din Basarabia, au fost restituite Porții sub anumite condiții, între care amnistia și libera exercitare a cultului creștin, iar articolul 16 conferea reprezentanților Rusiei dreptul de a interveni în favoarea celor două principate. Angajamente asemănătoare prevedea articolul 17 pentru insulele Arhipelagului, pe care Rusia le-a înapoiat cu obligația Porții de a acorda amnistie celor care se alăturaseră flotei ruse și de a nu asupri religia creștină. Pentru greci prezintă interes și articolul 25, care prevedea eliberarea fără răscumpărare a prizonierilor și a sclavilor și îi enumera explicit, printre creștinii ce urmau să fie eliberați, pe peloponezieni și pe insulari, așa cum reiese din textul articolului publicat de Howard Levie în seria International Law Studies a Colegiului de Război Naval al Statelor Unite.
Articolele 7 și 14 și problema „protecției”
Prin articolul 7, Poarta promitea să ocrotească statornic religia creștină și bisericile ei și le îngăduia reprezentanților curții ruse să facă reprezentări în favoarea noii biserici din Constantinopol, prevăzute de articolul 14, și a slujitorilor ei, reprezentări pe care Poarta se obliga să le ia în considerare ca venind de la reprezentantul unei puteri vecine și prietene. Articolul 14 îi permitea Rusiei să ridice, pe lângă capela ambasadei, o biserică publică la Galata, în zona Pera (Beyoğlu), unde locuiau cei mai mulți europeni, care urma să se afle sub protecția ambasadorului rus.
Este vorba de două prevederi cu o întindere diferită, căci promisiunea generală de ocrotire a religiei creștine era formulată ca un angajament al sultanului, în timp ce dreptul de reprezentare al Rusiei se referea explicit la o singură biserică și la preoții ei. Recunoștea însă tratatul Rusiei un drept de protecție asupra ansamblului supușilor ortodocși ai Porții? Diplomația rusă a secolului al XIX-lea a răspuns afirmativ și a invocat în repetate rânduri tratatul pentru a justifica demersuri în favoarea creștinilor din Imperiul Otoman. Pretenția a atins punctul culminant cu misiunea prințului Menșikov la Constantinopol în 1853, iar respingerea de către Poartă a cererilor rusești a dus la Războiul Crimeii.
Critica sistematică a interpretării rusești a întreprins-o istoricul american Roderic Davison, care, într-un studiu din 1976 publicat în revista Slavic Review, a reexaminat textele și mărturiile diplomatice. Titlul studiului său provine din aprecierea diplomatului austriac Franz Thugut, aflat atunci în post la Constantinopol, care vedea în tratat rezultatul abilității rusești și al incapacității turcești, apreciere preluată și de unii istorici de mai târziu. Într-un al doilea studiu, Davison a arătat că biserica din articolul 14 este numită în textul rus și în cel italian biserică de rit grecesc, în timp ce textul turc, așa cum îl transmite istoricul Ahmed Cevdet Pașa, o numește biserica „Dosografa”, fără vreo referire la ritul grecesc, și că pretențiile rusești ulterioare depășeau ceea ce stabilea tratatul. Potrivit lui Beydilli, traducerea franceză oficială din 1775 a redat biserica drept biserică publică de credință greacă, formulare care a înlesnit răspândirea interpretării mai largi în Europa.
Această revizuire nu neagă, desigur, greutatea politică a articolului 7, de vreme ce simplul angajament al sultanului față de o putere străină de a-și ocroti supușii creștini îi oferea Rusiei pretexte de intervenție. Restrânge însă conținutul său juridic la ceea ce este scris explicit în el. Pretențiile de acest fel au fost încheiate formal prin Tratatul de la Paris și decretul otoman de reforme din 1856.
Tratatul și lumea greacă
Pentru greci, tratatul a avut o față dublă. Plecarea flotei ruse i-a lăsat expuși pe acei locuitori ai Peloponezului și ai insulelor care se alăturaseră rușilor, cu singura garanție a clauzelor de amnistie, iar Peloponezul a fost încercat ani la rând de cetele albaneze folosite la înăbușirea răscoalei.
Prevederile privind navigația au deschis, dimpotrivă, posibilități care au fost valorificate treptat. Vasilis Kremmydas, care a cercetat condițiile legăturilor comerțului grec cu litoralul rusesc al Mării Negre în revista O Eranistis, vede în tratatul ruso-turc din 1774 punctul de plecare al relației economice dintre Rusia și elenism, argumentând că navele grecești puteau de acum să arboreze pavilionul rus și să treacă liber prin Strâmtori, transportând grâu rusesc. Caracterizează însă această clauză drept politică, transformarea ei în realitate comercială cerând timp. Pavilionul rus era relativ costisitor, iar navele grecești nu au avut o activitate însemnată în Marea Neagră înainte de 1789, când războaiele Revoluției Franceze și apoi războaiele napoleoniene au sporit cererea de cereale pe piețele europene. În acei ani, navele grecești ajunseseră să transporte aproape tot grâul exportat din Odesa, de aceea Kremmydas leagă ascensiunea marinei comerciale grecești în Marea Neagră de anul 1789, și nu de tratat, care doar o făcuse posibilă din punct de vedere juridic.
