În 1801, pictorul danez Nicolai Abildgaard a finalizat la Copenhaga un tablou inspirat dintr-o scenă a comediei romane a lui Terentiu, „Andria, fiica din Andros”. Ulei pe pânză, cu dimensiunile de 158 pe 129 de centimetri, lucrarea se păstrează astăzi în Statens Museum for Kunst din Copenhaga. Artistul, născut în 1743 în același oraș și mort în 1809 la Frederiksdal, se afla în acel an într-o etapă deosebit de fertilă a parcursului său pictural, legându-și viața de cea de-a doua soție, Juliane Marie.
Tabloul este primul dintre cele patru mari pânze pe care Abildgaard le-a conceput drept dar de nuntă, menite să împodobească apartamentul cuplului la Academia Regală de Arte Frumoase, din Charlottenborg. Fiecare înfățișează un moment diferit din firul comediei, în care bătrânul Simon bănuiește că sarcina iubitei fiului său este o înșelătorie pusă la cale pentru a-l constrânge la căsătorie. Scena aleasă aici de pictor o surprinde pe moașă în clipa în care părăsește casa tinerei mame, în timp ce Simon, în fața sclavului Davlos, își exprimă cu voce tare neîncrederea față de întregul fapt al nașterii.
Moașa își ia rămas-bun de la fiica din Andros: scena pe strada romană
O stradă îngustă, alcătuită din clădiri de piatră cu acoperișuri de țiglă și un templu impunător cu coloane ionice în fundal, organizează întreaga compoziție în adâncime de perspectivă. În extremitatea dreaptă, o arcadă se deschide către o a doua piață, mai luminoasă, unde un om conduce o căruță trasă de cal. Pe cornișa acoperișului, un porumbel stă nemișcat, mic detaliu care dă scenei o respirație de cotidian între tensiunea prim-planului.
În față, pe pragul casei, o figură feminină cu mantie verde se îndepărtează în grabă, cu o mână ridicată într-un gest de rămas-bun; aceasta este moașa, care tocmai a părăsit spațiul nașterii. De mai sus, dintr-o fereastră deschisă, o figură feminină urmărește ceea ce se petrece pe stradă, fără a lua parte la el. În centru, doi bărbați domină vizual. Cel mai în vârstă, cu barbă și bogat veșmânt galben peste un chiton albastru, își apropie mâna de față într-o atitudine de gândire adâncă, aproape de stânjeneală. Davlos, la dreapta lui, îl apucă cu năvală de haină, cu gura deschisă în mijlocul unui strigăt sau al unei protestări pe care nu o putem auzi la timp. Între ei curge întreaga tensiune a comediei, fără să fie nevoie de vreun cuvânt.
Culoare, lumină și tehnică în arta lui Abildgaard
Lumina cade oblic din dreapta, lăsând cea mai mare parte a fațadei din stânga în umbră adâncă, acolo unde se distinge un relief oval cu formă satirică și inscripția „PAN” gravată dedesubt, urmă a unei culturi savante, jucăușe. Paleta se mișcă în tonuri pământii, ocru, auriu, verde închis, iar cerul se deschide în albastru și nori luminați, tehnică împrumutată din pictura olandeză de stradă a secolului al XVII-lea, pe care artistul danez o cunoștea bine. Câinele din dreapta, cu blana sa deasă, cenușiu-maronie, adaugă o notă de imediatețe narativă, aproape indiferent la disputa oamenilor.
Acuratețea arhitecturală a coloanelor și a frontonului trădează cunoașterea de către Abildgaard a Romei antice, dobândită parțial în anii săi de studiu din Italia. Totuși, nu este vorba despre un document arheologic; este un decor de teatru, alcătuit cu o precizie aproape regizorală în jurul a două personaje care se luptă, unul cu suspiciunile sale, celălalt cu nevoia de a le înlătura. În evoluția mai largă a artei neoclasicismului nordic, acest tablou se impune ca una dintre cele mai personale lucrări ale lui Abildgaard, născută dintr-o relație amoroasă care i-a oferit, după o primă căsătorie nefericită, noi teme de explorat: familia, nașterea, încrederea dintre oameni care împart același acoperiș fără să împărtășească întotdeauna aceeași adevăr.
