Aplecată asupra ei însăși, cu fața pierdută sub pliurile unui văl alb, o figură feminină înfășurată în țesătura densă a unui ocru adânc se prăbușește la pământ, cu mâinile strânse una în alta, iar picioarele goale ieșindu-i de sub rochia cenușiu-albăstruie. Mai sus și mai în spate, în nori groși luminați de o lună în formă de seceră, un trup nud tineresc se întinde orizontal în aer, cu brațele deschise în lături, capul lăsat pe spate, iar părul lung unduind într-un vânt care, în restul compoziției, nu atinge nimic.
Această scenă a fost pictată în jurul anului 1794 de danezul Nicolai Abildgaard, care i-a dat titlul Fantoma lui Cúlmin se arată mamei sale: un tablou de dimensiuni medii, șaizeci și doi pe șaptezeci și opt de centimetri, realizat în ulei pe pânză, păstrat astăzi la Nationalmuseum din Stockholm. Subiectul provine din ciclul ossianic, adică din rapsodiile pe care scoțianul James Macpherson le-a prezentat în anii 1760 drept traduceri ale unor vechi poeme gaelice, afirmație puternic contestată încă de contemporani, printre care Samuel Johnson, fără ca aceasta să împiedice textul să captiveze, decenii la rând, pictori, poeți și muzicieni din întreaga Europă. Abildgaard a fost printre primii care s-au întors sistematic la acest material, alcătuind o întreagă serie de lucrări inspirate de versurile lui Ossian, printre ele și eroii din Fingal și Temora.
Fantoma lui Cúlmin în arta picturală a lui Abildgaard
În adâncul întunericului, unde luna abia se conturează ca o linie subțire de lumină, trupul tânărului mort este luminat de o sursă pe care nicio lampă ori torță nu o poate justifica în interiorul compoziției, de parcă însăși fantoma ar produce lumina care o face vizibilă. În dreapta, pe jumătate ascunsă în ceață, se distinge o masă rotundă, în formă de scut, cu o reprezentare în relief a unei figuri înaripate, o posibilă aluzie la gloria războinică de care tânărul nu a apucat să se bucure în întregime. Arta picturală a lui Abildgaard nu urmărește aici narațiunea detaliată. Preferă sugestia, semiumbra, semitransparentul, construind atmosfera din tușe care se dizolvă unele în altele, în loc să se delimiteze clar.
Mama, câinii și ceea ce nu poate fi cuprins
Jos, pe pământ, figura feminină rămâne încovrigată, aproape într-o poziție fetală, fără să-și întoarcă privirea spre fiul ei care plutește deasupra. Incapacitatea ei de a percepe ceea ce privitorul vede limpede dă scenei o tensiune pe care niciun strigăt nu ar putea-o reda mai bine. Doi câini flanchează compoziția. Unul, liniștit, stă la distanță și observă. Celălalt, cu botul deschis și blana zbârlită, latră către ceva ce privitorul nu vede, poate chiar către umbra mortului. Contrastul dintre cele două animale, unul neclintit și celălalt tulburat, lasă să se înțeleagă că în decor trece, abia perceptibil, ceva inaccesibil omului — ceva ce numai animalele, prin ascuțimea lor primară a simțurilor, ar putea poate bănui.
Mitul ossianic și viața lui Nicolai Abildgaard
Legenda din spatele tabloului se află în al cincilea volum din Temora, unde tânărul Cúlmin, fiul lui Cúl-álin, se aruncă fără stăpânire asupra lui Rothmar și este ucis, în vreme ce mama lui rămâne la conac, cu privirea îndreptată spre pârâul Strútha, în timp ce în jurul spiritului copilului ei se rotește un vârtej. Abildgaard nu ilustrează literal versurile. Le imaginează, le traduce în limbaj vizual, le dă trup și umbră. Născut la Copenhaga în 1743, a studiat la Academia de acolo înainte de a se muta la Roma în 1772, unde conviețuirea cu sculptorul suedez Johan Tobias Sergel și cu pictorul Henry Fuseli l-a îndepărtat treptat de clasicismul academic al anilor săi de tinerețe. Homer, Shakespeare și așa-numitul Ossian, considerat antic, l-au condus către un limbaj plastic care îl situează printre pionierii preromantismului scandinav. A fost director al Academiei din Copenhaga între 1789 și 1791, a predat, a proiectat mobilier și clădiri și a murit la Frederiksdal în 1809.
