Vas sferic cu gât îngust de la Limani Pasa, între Laurion și Sunion. Epoca bronzului timpuriu (2900–1900 î.Hr.), cu influențe cicladice. Muzeul Arheologic din Laurion.Un vechi manual grecesc despre elenismul antic, scris într-o katharevousa riguroasă, își începe povestea departe de Marea Egee. În inima Asiei, pe podișul Pamirului, ar fi trăit cândva, potrivit autorului, „cele mai alese seminții” ale neamului omenesc. De acolo ar fi pornit două mari grupuri, semiții și arienii, cu credințe religioase comune, dar cu două limbi diferite. Din al doilea grup, după secole de pribegie, s-ar fi desprins „ramura greco-latină”, adică strămoșii grecilor și ai italicilor.
Tabloul acesta nu era născocirea unui autor grec. Condensa ceea ce știința europeană a secolului al XIX-lea socotea sigur. Merită privit cu atenție, fiindcă în el stau laolaltă o descoperire științifică reală și un șir de ipoteze care nu au rezistat timpului, iar una dintre ele a luat mai târziu o întorsătură foarte sumbră.
Descoperirea care a schimbat lingvistica
Să luăm lucrurile pe rând. În 1786, judecătorul și filologul britanic William Jones, vorbind în fața Societății Asiatice din Calcutta, observa că sanscrita, vechea limbă savantă a Indiei, seamănă atât de mult cu greaca și cu latina, încât asemănarea nu poate fi întâmplătoare. Cele trei limbi, conchidea el, trebuie să provină dintr-o sursă comună, care poate nici nu mai există. Câteva decenii mai târziu, germanul Franz Bopp a așezat comparația pe o bază sistematică, și așa s-a născut lingvistica comparată.
Ce anume compară această știință? Nu cuvinte izolate care doar sună asemănător, ci corespondențe regulate de sunete și de forme gramaticale. Grecescul πατήρ, latinescul pater, sanscritul pitár și englezescul father fac parte dintr-o asemenea serie. La fel numeralele, termenii de bază ai rudeniei, desinențele verbelor. Familia care s-a conturat din această muncă se numește astăzi indo-europeană și cuprinde, printre altele, greaca, limbile italice și celtice, pe cele germanice, slave, iraniene și indo-ariene. Lista din vechiul manual, cu „brahmanica”, persana, greaca, latina, celtica, „teutonica” și „slavica”, este în esență corectă.
Cealaltă familie, cea semitică, avea deja un nume. Termenul a fost introdus în 1781 de istoricul german August Ludwig von Schlözer, care l-a împrumutat de la Sem, fiul lui Noe, înfățișat în capitolul al zecelea al Facerii drept strămoș al multor popoare din Orientul Apropiat. Denumirea a fost, așadar, convențională de la bun început. Familiei semitice îi aparțin akkadiana Babilonului și a Asiriei, aramaica, ebraica, feniciana, araba și vechea limbă a Etiopiei, ge’ez. Le este comună, între altele, rădăcina formată din trei consoane, în jurul căreia cuvintele se organizează prin alternanța vocalelor.
Aici vechiul text face o greșeală care merită semnalată. Îi așază pe egipteni printre popoarele cu limbă semitică. Egipteana veche, citită pentru prima oară de Champollion în 1822, este înrudită cu limbile semitice, însă foarte de departe. Atât egipteana, cât și limbile semitice aparțin unui grup mai larg, pe care lingviștii îl numesc afro-asiatic și în care cea dintâi formează o ramură aparte.
Două limbi de pe același podiș?
Punctul cel mai fragil al vechii teorii este ideea că semiții și indo-europenii au plecat din același loc, cu aceleași convingeri despre Dumnezeu și cu aceleași tradiții. Autorul manualului, ca să fim drepți, recunoaște că nu știe cum un popor cu o religie comună a ajuns să vorbească două limbi și nici când a început migrația. Problema este însă mai adâncă decât o simplă necunoaștere a detaliilor.
Cele două familii nu au un strămoș comun dovedit. Au existat încercări de a le reuni în macrofamilii, cea mai cunoscută fiind așa-numita ipoteză „nostratică”, pe care marea majoritate a lingviștilor o consideră nedovedită. Și mai puțin rezistă religia comună. Zeul-tată indo-european al cerului, al cărui ecou se aude în grecescul Ζεύς πατήρ, în latinescul Iuppiter și în vedicul Dyaus pitā, nu are corespondent printre divinitățile semitice. Pamirul, în sfârșit, a fost una dintre numeroasele soluții improvizate ale secolului al XIX-lea, care căuta „leagănul” undeva în Asia, influențat și de imaginea biblică a popoarelor care se risipesc dintr-un singur centru. Nicio descoperire arheologică sau lingvistică nu îl susține.
Numele „arieni” și soarta lui nefericită
Numele pe care epoca l-a ales pentru indo-europeni avea o bază istorică reală. În textele vechi indiene și iraniene, vorbitorii acestor limbi se numeau pe ei înșiși ā́rya în vedică, airiia în avestică și ariya în persana veche, după cum explică articolul consacrat subiectului în Encyclopaedia Iranica. Din aceeași rădăcină provine și numele Iranului. Herodot notează că mezii erau numiți odinioară de toți arieni (arioi), iar în lista armatei lui Xerxes îi pomenește și pe areioi, un popor din estul spațiului iranian. Avesta, cartea sfântă a zoroastrienilor, vorbește despre Airyanəm Vaējah, prima țară a arienilor, iar literatura indiană despre Aryavarta, țara din nordul Indiei în care locuiesc arienii. Unde se afla Airyanəm Vaējah din Avesta, nimeni nu știe cu certitudine. Identificarea ei cu Pamirul este o presupunere.
Până aici e vorba numai de ramura indo-iraniană. Secolul al XIX-lea a extins însă numele asupra întregii familii și, ce e mai grav, l-a mutat de la limbi la oameni. Contele francez de Gobineau, la mijlocul secolului, în eseul său despre inegalitatea raselor umane, vorbea despre o „rasă ariană” superioară. Chiar și Max Müller, care popularizase termenul, avertiza mai târziu că amestecul dintre lingvistică și antropologia rasială este o eroare științifică. Avertismentul nu a fost ascultat. Național-socialismul a făcut din „rasa ariană” dogma sa centrală, cu urmările cunoscute. Fraza despre „cele mai alese seminții” ale Pamirului din manualul grecesc ține de același climat, fie și într-o variantă inocentă.
De aceea lingvistica de astăzi evită termenul. Vorbește despre limbi indo-europene și păstrează „arian”, acolo unde îl folosește, pentru ramura indo-iraniană. Și, lucrul cel mai important: o familie de limbi nu este o rasă. Limbile se transmit, se adoptă, se abandonează. Popoare de origini cu totul diferite pot ajunge să vorbească limbi înrudite, și invers.
Unde se afla, până la urmă, leagănul?
Dacă nu în Pamir, atunci unde? Întrebarea rămâne deschisă, dar câmpul s-a îngustat. Timp de decenii au dominat două ipoteze. Prima îi plasează pe primii vorbitori ai proto-indo-europenei, adică ai limbii-mamă reconstituite, în stepele de la nord de Marea Neagră și de Marea Caspică, în jurul mileniului al IV-lea î.Hr. A doua îi vede în Anatolia, mai devreme, și leagă răspândirea limbilor de difuziunea agriculturii.
În ultimii ani a intrat în discuție și analiza ADN-ului antic. Studiul semnat de Haak și colaboratorii săi, publicat în Nature în 2015, a pus în evidență o amplă migrație de populații dinspre stepă spre Europa Centrală, cu aproximativ 4.500 de ani în urmă, și a văzut în ea un sprijin pentru originea stepică a cel puțin unei părți dintre limbile indo-europene ale Europei. Formularea este prudentă, și pe bună dreptate. Genele nu vorbesc. Ele arată cine s-a deplasat și cine s-a amestecat, nu și ce limbă aveau oamenii aceia pe buze. Cercetătorii dezbat încă dacă sursa inițială se afla în stepă sau mai la sud, în zona Caucazului și a Podișului Armeniei.
Când a ajuns limba greacă în Egeea
Greaca este una dintre cele mai vechi limbi indo-europene atestate în scris. Tăblițele în linearul B de la Cnossos, Pylos și din alte centre miceniene o arată deja formată în secolele al XIV-lea și al XIII-lea î.Hr. Înainte de acestea, imaginea se încețoșează. Limba nu s-a născut în Egeea. A ajuns acolo la un moment dat, iar cele mai multe propuneri situează sosirea primilor vorbitori de greacă sau a strămoșilor lor la sfârșitul mileniului al III-lea ori la începutul mileniului al II-lea î.Hr., fără să existe un consens.
Urme ale locuitorilor mai vechi s-au păstrat chiar în limba greacă. Cuvinte și toponime cu terminații precum -nthos și -s(s)os, cum ar fi Corint, Parnas, labirint sau Cnossos, sunt socotite moștenirea unor limbi vorbite în acest spațiu înaintea limbii grecești și pe care astăzi nu le cunoaștem.
Latura genetică a problemei a fost lămurită în 2017 de studiul semnat de Lazaridis și colaboratorii săi. Potrivit rezumatului, minoicii și micenienii erau înrudiți genetic și își datorau cel puțin trei sferturi din ascendență primilor agricultori neolitici din vestul Anatoliei și din Egeea. Micenienii mai aveau o componentă mai mică, pusă în legătură fie cu populații din stepa eurasiatică, fie cu populații din Armenia. Autorii vorbesc despre continuitate fără izolare. Tabloul se potrivește cu o limbă care a sosit odată cu grupuri relativ mici și s-a impus într-o populație cu rădăcini locale adânci, fără ca aceasta să fie o dovadă.
Vasul care însoțește articolul provine din această lume, după toate probabilitățile preelenă. A fost găsit la Limani Pasa, între Laurion și Sunion, este expus la Muzeul Arheologic din Laurion și datează din epoca bronzului timpuriu, cu influențe cicladice clare. Regiunea Laurion avea deja pe atunci legături cu insulele de dincolo de apă. Ce limbă vorbeau cei care au modelat și au folosit acest vas sferic cu gât îngust nu știm. Cel mai probabil nu era încă greaca.
