Dorieni, eolieni, ionieni, ahei: triburile grecești antice de la Homer la Herodot

Imaginea ne este cunoscută din școală. Vechii greci se împărțeau în patru mari triburi, dorienii, eolienii, ionienii și aheii, și fiecare avea dialectul său, regiunile sale și strămoșul său mitic. Schema are origini antice, o întâlnim deja în texte din secolele al VI-lea și al V-lea î.Hr. Are însă o problemă, pe care o observaseră și anticii înșiși: cele mai vechi texte păstrate ale literaturii grecești aproape că o ignoră.

Ce spune Homer despre triburile grecești antice

Iliada și Odiseea sunt cele mai vechi opere literare grecești de care dispunem. Sinteze istorice mai vechi le plasau foarte devreme, chiar în secolul al X-lea î.Hr., iar Herodot socotea că Homer trăise cu aproximativ patru sute de ani înaintea lui. Cercetarea actuală le datează de obicei în secolul al VIII-lea sau la începutul secolului al VII-lea î.Hr., ca punct final al unei lungi tradiții orale. Oricum ar socoti cineva, le despart secole de lumea pe care o descriu.

Să facem o simplă numărătoare. Eolienii, ca popor, nu apar nicăieri în epopei. Eol din Odiseea este stăpânul vânturilor și nu are legătură cu vreun trib. Dorieni nu există în Iliada. În Odiseea sunt menționați o singură dată, când Odiseu, deghizat, îi descrie Penelopei Creta ca pe o insulă cu multe limbi, unde trăiesc ahei, eteocretani, cidonieni, pelasgi și „Δωριέες τε τριχάϊκες” („și dorienii, trichaikes”) (Od. 19.177). Epitetul este interpretat și astăzi în moduri diferite. Despre dorieni în Peloponez, niciun cuvânt. Sparta lui Homer este cetatea lui Menelau, unul dintre Atrizi.

Și ionienii? Un singur vers. În lupta din jurul corăbiilor, în cântul al XIII-lea, apar „Ἰάονες ἑλκεχίτωνες”, ionienii cu chitoane lungi, târâte, alături de beoțieni, locrieni, ftieni și epei (Il. 13.685). Câteva versuri mai jos se vede că este vorba de atenienii lui Menesteu. Numele funcționează aici ca denumire a unui contingent local, de același rang cu celelalte din aceeași enumerare.

Cu aheii se întâmplă invers. Numele lor apare aproape pe fiecare pagină. Alături de numele „danai” și „argieni”, desemnează întreaga armată care asediază Troia. Homer cunoaște totuși și o folosire mult mai restrânsă. În Catalogul corăbiilor, enumerându-i pe oamenii lui Ahile din Ftia și din Elada, scrie: „Μυρμιδόνες δὲ καλεῦντο καὶ Ἕλληνες καὶ Ἀχαιοί” („și se numeau mirmidoni, și eleni, și ahei”) (Il. 2.684). Elada homerică este o regiune din sudul Tesaliei, iar elenii sunt unul dintre popoarele ei.

Pelasgi și eleni la Tucidide și Herodot

Golul îl sesizaseră deja istoricii secolului al V-lea î.Hr. În prima carte a „Războiului peloponesiac”, Tucidide folosește tocmai mărturia homerică pentru a susține că numele de „eleni” s-a extins treptat. A pornit de la Elen, fiul lui Deucalion, și de la fiii acestuia, care au ajuns puternici în Ftiotida, și a trecut din cetate în cetate. Homer, observă el, nu numește nicăieri eleni ansamblul, ci doar pe însoțitorii lui Ahile. Nu folosește nici cuvântul „barbari”, deoarece nu exista încă un nume comun în opoziție cu care să-i definească pe ceilalți.

Herodot, puțin mai devreme, oferă o versiune mai îndrăzneață. După părerea lui, dorienii au fost de la început un trib elenic, mult rătăcitor, care s-a mutat din Ftiotida în Histiaiotida, de acolo în Pind, în Driopida și în cele din urmă în Peloponez. Ionienii, în frunte cu atenienii, erau în schimb de origine pelasgă și au învățat greaca mai târziu (Hdt. 1.56-58). Despre limba pelasgilor, el însuși recunoaște că nu poate decât să facă presupuneri.

Merită să vedem cât de puțin material stătea în spatele acestei teorii. În epopei, pelasgii sunt un nume risipit: „Argosul pelasgic” din Tesalia, Zeus din Dodona, numit Pelasgic, pelasgi în Creta și pelasgi printre aliații troienilor. Aceste mențiuni sporadice au devenit, în mâinile istoricilor secolului al V-lea, numele unei întregi populații preelenice. Despre felul în care s-au impus exact numele „Elada” și „eleni” în intervalul dintre Homer și Herodot, sursele sunt zgârcite. Există totuși o excepție importantă.

Elen și fiii săi: o genealogie construită treptat

Este vorba de „Catalogul femeilor”, o epopee genealogică pe care anticii o atribuiau lui Hesiod și care s-a păstrat doar în fragmente. Cei mai mulți cercetători o plasează în secolul al VI-lea î.Hr., deși datarea este discutată. Aici întâlnim pentru prima dată cunoscuta genealogie. Elen are trei fii, pe Doros, pe Xuthos și pe Eol, iar Xuthos devine, la rândul său, tatăl lui Ahaios și al lui Ion. Cele patru triburi încap de acum într-un singur arbore genealogic, cu un strămoș comun.

Această genealogie nu era neutră, iar Atena a arătat-o limpede. În „Ion” de Euripide, piesă jucată în anii Războiului Peloponesiac, Ion nu mai este fiul lui Xuthos, ci al lui Apollo și al ateniencei Creusa, în timp ce Doros și Ahaios sunt vestiți ca viitori copii ai Creusei și ai lui Xuthos. Ionienii, și odată cu ei Atena, dobândesc origine divină și întâietate. Dorienii, adică în primul rând Sparta, devin frații mai mici ai familiei.

Tocmai asupra acestei laturi a lucrurilor a insistat cercetarea modernă. Jonathan Hall și alți cercetători susțin că în epoca arhaică identitatea greacă era laxă și „agregativă”. Argianul sau milesianul se simțea mai întâi cetățean al cetății sale sau membru al unui trib și mult mai puțin grec. Conștiința comună puternică s-a format mai ales după războaiele medice, cu figura „barbarului” drept contrapondere. Semnificativ, Herodot îi pune pe atenieni să definească grecitatea prin originea comună, limba, sanctuarele și sacrificiile, precum și prin obiceiurile comune (Hdt. 8.144). Această definiție aparține secolului al V-lea.

Dialectele ca martori

Dacă genealogiile sunt construcții, dialectele sunt ceva mai palpabil. Lingviștii disting în greaca veche patru grupuri dialectale. Dialectul ionic-atic se vorbea pe coastele Asiei Mici, în Eubeea și în Atica, cel eolian în Lesbos, în Beoția și în Tesalia. Arcado-cipriota este atestată în inscripții din Arcadia și din Cipru. Grupul occidental cuprinde dialectul doric și dialectele de nord-vest, iar dorica se auzea în Laconia, în Argolida, în Corintia, în Creta, în Rodos și în coloniile din Sicilia și din sudul Italiei.

Corespondența cu triburile funcționează destul de bine pentru ionieni, eolieni și dorieni. Aheii, în schimb, nu se încadrează nici de această dată în schemă. Nu există un dialect „aheean” așa cum există unul doric. Arcado-cipriota, care a supraviețuit în zonele muntoase ale Arcadiei și în îndepărtatul Cipru, este considerată adesea un ecou al limbii Peloponezului dinaintea așezării dorienilor. Și mai în urmă se află greaca miceniană, cunoscută din tăblițele de lut scrise în Linear B (cca 1400-1200 î.Hr.) de la Cnossos, Pylos, Micene și Teba, scriere descifrată în 1952 de Michael Ventris. Sunt mai ales documente contabile și liste de nume, iar despre triburi spun foarte puțin.

Dorieni sau ahei? Cazul Spartei

Tradiția antică spunea că dorienii au coborât în Peloponez împreună cu urmașii lui Heracle, Heraclizii, la optzeci de ani după Războiul Troian, așa cum notează Tucidide (1.12). Arheologia nu a identificat urmele unei mari invazii unitare la sfârșitul lumii miceniene, iar când și cum s-au stabilit comunitățile doriene rămâne o întrebare deschisă. Sigur este că în epoca clasică Sparta era considerată cetatea doriană prin excelență.

Și totuși, un rege al Spartei putea să nege că ar fi fost dorian. Herodot povestește că, atunci când Cleomene I a urcat pe Acropola Atenei, în jurul anului 508 î.Hr., preoteasa zeiței Atena s-a ridicat de pe tronul ei și i-a interzis să intre în sanctuar, pentru că intrarea nu le era îngăduită dorienilor. El a răspuns: „ὦ γύναι, ἀλλ’ οὐ Δωριεύς εἰμι ἀλλ’ Ἀχαιός” („Femeie, nu sunt dorian, ci aheu”) (Hdt. 5.72). Ca Heraclizi, casele regale ale Spartei invocau o origine mai veche decât poporul pe care îl conduceau. Cleomene era fratele vitreg al lui Leonida, regele care a căzut la Termopile în 480 î.Hr.

Pe acropola Spartei, în săpăturile Școlii Britanice de la Atena din anii 1920, a fost descoperit torsul de marmură al unui hoplit cu coif și creastă înaltă, operă din jurul anilor 480-470 î.Hr., expusă astăzi la Muzeul Arheologic din Sparta. De timpuriu a fost numit „Leonida”. Identificarea este convențională și nu se sprijină pe vreo inscripție sau pe altă mărturie sigură. În fișa mulajului din ghips donat de Școala Britanică Muzeului de Arheologie Clasică din Cambridge se arată că lângă tors au fost găsite fragmente de picior, de scut și de coif și că cea mai mare parte a crestei este o completare.

Un nume care a supraviețuit

Dintre cele patru nume, cel pe care Homer îl folosea pentru toți a avut soarta cea mai ciudată. În epoca istorică, Ahaia era numele unei fâșii de pe coasta de nord a Peloponezului, iar Ahaia Ftiotida al unei regiuni din sudul Tesaliei, aproape de Ftia homerică. Cetățile Ahaiei peloponeziene au întemeiat Liga Aheeană, care în epoca elenistică s-a extins aproape în tot Peloponezul, până când romanii au desființat-o în 146 î.Hr. Când Augustus a organizat în 27 î.Hr. sudul Greciei ca provincie separată, i-a dat numele de Ahaia.