Un bătrân cu barbă rară și părul încărunțit străbate cu pas iute o stradă îngustă, înfășurat într-un chiton albastru sub o ținută ocru, aproape aurie, în vreme ce un mic câine alb îl urmează aproape lipit de picioarele lui. Este Simon, personaj central al comediei latine „Andria” de Terentius, așa cum l-a conceput Nikolaj Abildgaard în 1803, în ulei pe pânză, cu dimensiunile de o sută cincizeci și opt pe o sută patruzeci și doi de centimetri, lucrare păstrată astăzi la Statens Museum for Kunst din Copenhaga. Pictorul, născut la Copenhaga în 1743 și decedat la Frederiksdal în 1809, a fost una dintre cele mai decisive figuri ale neoclasicismului danez, profesor al unei întregi generații de artiști și un om cu o rară familiaritate cu literatura antică.
Scena se desfășoară pe o stradă care pare cioplită din masele Romei antice, cu clădiri de o geometrie severă, aproape austeră, îngustându-se spre fundal, unde se conturează un templu cu fațadă de coloane ionice și fronton reliefat, pe jumătate ascuns într-o lumină fumurie, albăstruie. În dreapta, un bărbat cu pielea închisă la culoare, îmbrăcat într-o cămașă albă, se întoarce spre bătrân printr-un gest de mirare, cu mâna ridicată aproape de cap, în timp ce în spatele lui alți oameni aplecați, semigoi, cară poveri, unul purtând chiar un coș uriaș împletit în spate, cotind spre o intrare boltită. Mai sus, pe un balcon, o femeie cu basma roșie se apleacă și urmărește scena, iar păsările traversează un cer blând, aproape lăptos, cu puține nori întinși orizontal. Nu este doar o reprezentare idealizată a Antichității; este, înainte de toate, o scenă de viață cotidiană, în care clădirile dominante și trecătorii umili împart același spațiu.
Simon și Sosias în umbra orașului roman
În comedia lui Terentius, Simon este un tată îngrijorat de căsătoria fiului său, iar Sosias este libertul lui, omul în care își încredințează gândurile înainte de a le împărtăși altcuiva. Abildgaard alege să nu picteze momentul confesiunii într-un spațiu închis, așa cum ar fi făcut-o mai frecvent tradiția, ci să-l transfere în stradă, printre mesageri, animale de povară și priviri curioase din ferestre. Bătrânul înaintează cu privirea fixată înainte, cu mâinile aproape încleștate la piept, de parcă ar purta în sine ceva ce încă n-a spus; tânărul din fața lui, dimpotrivă, are trupul întins ușor înapoi, cu mișcarea pe jumătate deschisă, gata să se retragă.
Arhitectura ca artă scenică
Forța narativă a tabloului datorează mult arhitecturii. Clădirile nu funcționează pur și simplu ca fundal; ele organizează privirea, o conduc adânc în compoziție, spre templul luminat vag la capătul străzii, și totodată o readuc la oamenii din prim-plan, acolo unde istoria se petrece cu adevărat. Este o compoziție împrumutată din lunga tradiție a picturii de arhitectură olandeze și italiene, o artă pe care Abildgaard a cunoscut-o în anii șederii sale în Italia și pe care a transpus-o în propriul său idiom nord-european, cu o lumină mai reținută, culori mai întunecate, o atmosferă mai apăsătoare. Poziția fiecărei figuri secundare, de la bărbatul care conduce calul până la femeia de pe balcon, nu este întâmplătoare; fiecare adaugă un strat la senzația unui oraș care trăiește, face negoț, bârfește, în timp ce doi oameni din centru discută ceva mai serios decât ar lăsa să se înțeleagă graba lor.
Micul câine de la picioarele lui Simon, detaliu care ar putea fi lesne trecut cu vederea, dă scenei o notă familiară, aproape tandră, contrabalansând monumentalitatea clădirilor din jur. Tocmai în asemenea observații mici, aparent nesemnificative, Abildgaard arată cât de atent îi studiase pe maeștrii scenografiei narative generale înainte de a se întoarce în Danemarca și de a se dedica unor lucrări cu un puternic substrat didactic și literar.
