Ghilgameș și Enkidu ucid Taurul Ceresc, potrivit identificării Colecției Schøyen. Reproducere a reprezentării unui sigiliu cilindric neoasirian din agat brun, cca secolul al VII-lea î.Hr., MS 1989.Moartea lui Enkidu, tovarășul cu care împărțise cele mai mari primejdii, Ghilgameș, regele Urukului, nu o poate accepta, căci în trupul neînsuflețit al prietenului își recunoaște de acum propriul sfârșit. În fața acestei perspective, puterea care îi îngăduise să se măsoare cu adversari supranaturali își pierde orice folos. Părăsindu-și cetatea, va porni în căutarea unui om care a reușit să scape de soarta comună, cu speranța că ar putea dobândi și el ceea ce acela primise de la zei.
La capătul rătăcirilor sale se află vestita plantă numită adesea „floarea nemuririi”. Denumirea cere o precizare: epopeea descrie o plantă spinoasă înzestrată cu puterea de a reda tinerețea, fără să afirme că ar dărui viața veșnică. Ghilgameș o va dobândi, dar o va pierde înainte de a apuca să-i constate efectul.
Drumul unei epopei mesopotamiene
Tradiția epopeii s-a conturat de-a lungul multor secole, din povestiri de sine stătătoare și prelucrări succesive. Poeme sumeriene despre Ghilgameș circulau ca alcătuiri separate, în timp ce din perioada paleobabiloniană, mai ales din secolul al XVIII-lea î.Hr., s-au păstrat fragmente ale unei narațiuni akkadiene mai ample. În versiunea ulterioară, așa-numita versiune babiloniană standard, își găsește locul povestea căutării și a pierderii plantei. Printre cele mai importante copii păstrate ale acesteia se numără tăblițele din biblioteca lui Asurbanipal de la Ninive, din secolul al VII-lea î.Hr., care consemnează o tradiție literară deja multiseculară.
Acest drum explică de ce povestirile despre erou diferă între ele. În narațiunea pe care o cercetăm aici, admirația pentru isprăvile regelui coexistă cu o cercetare stăruitoare a ceea ce forța eroică lasă nerezolvat. Moartea unei ființe iubite schimbă greutatea tuturor izbânzilor sale de până atunci.
Enkidu și prăbușirea certitudinii eroice
La începutul povestirii, Ghilgameș își exercită puterea în chip apăsător, stârnind plângerile locuitorilor Urukului. Drept contrapondere a forței sale este creat, prin intervenție divină, Enkidu, care, după prima lor confruntare, devine tovarășul său cel mai apropiat. Împreună îl ucid pe Humbaba, paznicul Pădurii de Cedri, iar mai târziu Taurul Ceresc, pe care Iștar îl trimite asupra Urukului atunci când regele îi respinge propunerea de dragoste. Așa cum rezumă prezentarea Metropolitan Museum of Art, moartea lui Enkidu urmează ca o consecință a reacției zeilor la faptele celor doi eroi.
Odată cu boala și pierderea tovarășului său, Ghilgameș se vede pus în fața a ceva ce nu poate răsturna. Rămâne lângă trup, amânând despărțirea, până când descompunerea îi impune cunoașterea pe care încearcă s-o amâne; iar când, în cele din urmă, pleacă, teama de propria moarte i s-a strecurat deja în doliu. Rătăcirea poate fi citită, așadar, ca o prelungire a acestei neliniști, ca o încercare de a se îndepărta de sfârșitul pe care tocmai îl văzuse atât de aproape.
O asemenea interpretare, centrată pe elaborarea doliului, a fost propusă și în dezbaterea științifică actuală. Este vorba de un mod de lectură a personajului literar, cu distanța pe care o cere transpunerea unor concepte de astăzi asupra unui text antic.
Dincolo de Apele Morții
Ținta lui este Utnapiștim, supraviețuitorul marelui potop, căruia zeii i-au dăruit nemurirea împreună cu soția sa. Cu ajutorul luntrașului Urșanabi, Ghilgameș străbate Apele Morții și ajunge în locul îndepărtat unde trăiește perechea. Acolo află că excepția de care se bucură Utnapiștim a fost legată de o hotărâre anume a zeilor de după potop, ceea ce lasă în suspensie nădejdea vizitatorului de a urma aceeași cale.
În tăblița a unsprezecea, slăbiciunea lui devine vizibilă printr-o probă care pare mai simplă decât tot ce a izbutit deja: i se cere să rămână treaz șase zile și șapte nopți. Adoarme aproape imediat. La îndemnul lui Utnapiștim, soția acestuia așază în fiecare zi o pâine lângă capul regelui adormit și însemnează zilele, pentru ca, la trezire, el să aibă înaintea ochilor dovezile timpului scurs.
În pâinea care se usucă sau mucegăiește, timpul capătă o prezență casnică, aproape palpabilă. Putem citi scena ca pe o aducere-aminte a dependenței eroului de propriul trup: în vreme ce el urmărește biruința asupra morții, somnul îl cuprinde fără să mai fie nevoie de vreo luptă din afară.
Planta tinereții și proba amânată
La plecare, în urma intervenției soției sale, Utnapiștim îi dezvăluie lui Ghilgameș existența unei plante spinoase care poate reda tinerețea. Legându-și pietre grele de picioare, regele coboară în apele adânci, smulge planta deși spinii îi rănesc mâinile și taie legăturile greutăților ca să revină la suprafață. Lui Urșanabi îi explică faptul că o va duce la Uruk, unde are de gând să i-o dea mai întâi unui bătrân s-o mănânce, ca să-i încerce puterea, și abia apoi s-o folosească el însuși.
Amânarea lasă loc unei alte laturi a eroului. După atâta neliniște, Ghilgameș mai poate încă să aștepte și să-și facă planuri, așezând între dobândirea plantei și folosirea ei nevoia unei confirmări. Până atunci însă, prețioasa găsire rămâne expusă primejdiilor drumului.
La întoarcere, când se oprește să se scalde într-o apă răcoroasă, un șarpe simte mirosul plantei, se apropie fără zgomot și o ia; pe când se îndepărtează, își leapădă pielea. Pe mal stă și plânge Ghilgameș, întrebându-se pentru cine s-a ostenit, până la urmă, atât de mult, în timp ce luntrașul se află încă lângă el.
Șarpele și inegala putință a înnoirii
Năpârlirea leagă, în cuprinsul povestirii, un comportament firesc bine cunoscut de pierduta posibilitate a omului de a redeveni tânăr. Episodul se pretează astfel unei lecturi etiologice: explică pe cale mitică înnoirea pe care șarpele pare s-o dobândească, chiar în clipa în care regele pierde mijlocul pentru propria înnoire.
Deosebit de crudă ni se poate părea simplitatea întâmplării. Au precedat-o drumuri istovitoare și primejdii supranaturale, pentru ca planta să se piardă în cele din urmă în timpul unui popas de scăldat. Atenția rămâne asupra omului obosit care își plânge osteneala irosită și, dacă vorbim despre o înfrângere în fața timpului, trebuie să includem și această neputință a lui de a păstra ceea ce abia dobândise.
Sigiliul celor doi tovarăși și întoarcerea la Uruk
Imaginea care însoțește articolul reproduce un episod anterior, uciderea Taurului Ceresc, așa cum apare în reprezentarea unui sigiliu cilindric. Catalogul Colecției Schøyen înregistrează originalul ca operă neoasiriană din agat brun, din jurul secolului al VII-lea î.Hr., cu numărul MS 1989. Potrivit identificării colecției, Enkidu, în veșmânt scurt și cu securea ridicată, ține coada animalului, în timp ce Ghilgameș, în veșmânt lung și împodobit și cu acoperământ de cap prevăzut cu coarne, apucă un corn și îl lovește în gât. Taurul este redat cu cap de om și înaripat, cu picioarele din față îndoite.
Repetarea figurilor de-a lungul imaginii corespunde desfășurării continue a reprezentării prin rostogolirea sigiliului. În scenă, cei doi tovarăși acționează încă împreună; privind-o din poziția cititorului care cunoaște urmarea, ne putem opri asupra acestei apropieri, mai ales asupra mișcării concertate a mâinilor lor în jurul trupului animalului.
La sfârșitul tăbliței a unsprezecea, Ghilgameș se întoarce la Uruk și îl poftește pe Urșanabi să cerceteze zidurile cetății. Întoarcerea se pretează unei lecturi a cetății ca loc al reîntâlnirii cu viața pe care regele o părăsise. De la neliniștea pentru propriul trup, privirea se îndreaptă spre o lucrare omenească ce poate fi cercetată și întreținută, începând cu temeliile și cărămizile ei arse.
