Romulus și Remus: fratricidul de pe Palatin și întemeierea Romei

La originea poveștii pe care romanii o spuneau despre propriul oraș se afla moartea unui frate. Romulus, întemeietorul eponim al Romei, rămâne singur la putere atunci când fratele său geamăn, Remus, este ucis în disputa pentru noul oraș – în unele versiuni chiar de mâna lui. Înainte de aceasta avuseseră loc abandonarea pruncilor pe Tibru și salvarea lor de către o lupoaică, episoade care au devenit parte integrantă a tradiției romane și au reapărut mai târziu în arta europeană. Pentru autorii antici însă, nici împrejurările crimei, nici răspunderea supraviețuitorului nu erau de la sine înțelese, iar diferențele dintre relatările lor influențează în mod esențial felul în care este citit mitul.

Izvoarele despre Romulus și Remus

Data consacrată a întemeierii Romei, 21 aprilie 753 î.Hr., îmbină două elemente distincte: o zi de sărbătoare, în care romanii celebrau ziua de naștere a orașului, și o datare impusă prin calculele erudiților antici, legată în primul rând de Marcus Terentius Varro. La 21 aprilie se celebrau Parilia, sărbătoare pastorală pe care Plutarh o socotea mai veche decât întemeierea. Anul a rămas în schimb disputat: Quintus Fabius Pictor, de pildă, plasa începutul Romei în 748/747 î.Hr., potrivit cronologiei pe olimpiade pe care i-o atribuie Dionisie din Halicarnas.

Fabius Pictor, primul istoric roman cunoscut, scria la sfârșitul secolului al III-lea î.Hr., în limba greacă, la o distanță de peste cinci secole de presupusa epocă a întemeietorilor. Plutarh relatează că l-a urmat în multe privințe pe Diocles din Peparethos, iar la începutul secolului următor Ennius a prelucrat poetic tradiția romană în „Annales”. Din opera sa s-au păstrat fragmente, printre care și scena auspiciilor pe care o citează Cicero în tratatul „Despre divinație”. Relatările ample de care dispunem sunt mai târzii: Titus Livius și Dionisie scriu în epoca lui Augustus, Ovidiu tratează mitul în „Fastele”, iar Plutarh compune „Viața lui Romulus” la începutul secolului al II-lea d.Hr.

Asupra formării acestei tradiții s-au propus interpretări diferite. T. P. Wiseman a pus dezvoltarea poveștii gemenilor, în special a figurii lui Remus, în legătură cu schimbările politice dintre 367 și 295 î.Hr., văzând în cel de-al doilea frate o trimitere la componenta plebeiană a comunității romane. Ipoteza a fost contestată, după cum s-a discutat și datarea unor mărturii iconografice timpurii. Un punct de reper mai sigur în cadrul tradiției scrise îl constituie informația lui Titus Livius potrivit căreia, în 296 î.Hr., edilii Ogulnii, doi frați, au așezat lângă ficus Ruminalis figurile pruncilor sub mamelele unei lupoaice.

Pe Palatin, în schimb, săpăturile au scos la iveală urme de locuire din epoca fierului. Andrea Carandini a interpretat totodată descoperiri de pe versantul nordic drept parte a unei fortificații din secolul al VIII-lea î.Hr., punându-le în legătură cu tradiția întemeierii. Dezbaterea arheologică privește datarea și funcția acestor construcții; atribuirea lor lui Romulus însuși rămâne o propunere interpretativă, fără a aduce dovezi pentru personajele sau episoadele mitului.

De la Alba Longa la peștera lupoaicei

La Alba Longa, în Munții Albani, la sud-est de Roma, este situat începutul conflictului dinastic. Amulius își detronează fratele mai mare, pe Numitor, și o silește pe fiica acestuia, Rhea Silvia, să devină preoteasă a Vestei, divinitatea romană corespunzătoare Hestiei. Fecioria impusă servește siguranței uzurpatorului, deoarece exclude nașterea unor urmași care ar putea revendica tronul. Când naște gemeni, ea îl declară drept tată al lor pe Marte, corespondentul roman al lui Ares; Titus Livius, după ce menționează că fusese violată, tratează cu rezervă paternitatea divină și înfățișează mai mult de o explicație pentru afirmația ei.

Amulius poruncește ca pruncii să fie aruncați în râu. Cum însă Tibrul ieșise din matcă, iar albia principală era inaccesibilă, slujitorii lasă vasul în care îi purtau în apele revărsate, iar când acestea se retrag, vasul rămâne pe uscat. Salvarea este legată de smochinul Ruminalis și, în tradiția romană mai largă, de peștera Lupercal de la poalele Palatinului. O lupoaică se apropie și îi alăptează, până când păstorul Faustulus îi găsește și îi încredințează soției sale, Acca Larentia, ca să-i crească.

La Plutarh apare și o ciocănitoare care ajută la hrănirea lor, pasăre legată de asemenea de Marte. Titus Livius consemnează o altă explicație a lupoaicei: potrivit unora, păstorii o numeau astfel pe Larentia pentru că își vindea trupul, întrucât cuvântul latin lupa desemna și prostituata. Coexistența acestor versiuni arată că încă din Antichitate povestirea putea fi citită cu grade diferite de acceptare a miraculosului.

Ajunși la maturitate, Romulus și Remus își descoperă originea, îl răstoarnă pe Amulius și îl readuc pe tron pe Numitor. Hotărârea de a-și întemeia propriul oraș îi aduce înapoi în locurile unde fuseseră abandonați, de data aceasta însoțiți de oameni ai lor și cu posibilitatea ca fiecare să revendice conducerea.

Auspiciile: șase vulturi, doisprezece vulturi

Disputa privește locul așezării și pe cel care își va da numele noului oraș. Cum nașterea gemelară nu conferă niciunuia o întâietate clară prin vârstă, frații recurg la auspicii, căutând în zborul păsărilor aprobarea divină. În practica rituală romană, observația se făcea într-un cadru delimitat, templum, termen care putea desemna atât spațiul stabilit, cât și sectorul corespunzător al cerului.

Potrivit textului lui Titus Livius, Romulus alege Palatinul, iar Remus Aventinul. Remus vede primul șase vulturi, dar, în momentul în care semnul este anunțat, lui Romulus i se arată doisprezece. Oamenii fiecăruia își proclamă rege propriul conducător, invocând criterii diferite: întâietatea apariției sau numărul mai mare al păsărilor. Apelul la zei lasă astfel deschisă chestiunea puterii, pentru că cele două tabere nu se înțeleg asupra interpretării răspunsului.

Variantele merg până la locul în care stăteau observatorii. În fragmentul din Ennius păstrat de Cicero, Romulus se află pe înaltul Aventin, iar Plutarh cunoaște o versiune în care acesta a anunțat mincinos că văzuse doisprezece vulturi și i-a văzut cu adevărat abia mai târziu, când Remus ajunsese deja lângă el. Bănuiala de înșelătorie se adaugă aici disputei asupra semnelor.

Saltul peste ziduri: versiunile morții lui Remus

Titus Livius redă două relatări despre moartea lui Remus. În prima, cearta care urmează auspiciilor degenerează într-o încăierare în care cade unul dintre frați, fără ca făptașul să fie numit. În a doua, pe care istoricul o socotește mai răspândită, Remus sare în batjocură peste zidurile noi, iar Romulus, înfuriat, îl ucide, adăugând: „sic deinde, quicumque alius transiliet moenia mea” – „Așa să pățească de acum înainte oricine altcineva va sări peste zidurile mele”.

În viața lui Romulus, Plutarh îl înfățișează pe Remus luând în râs lucrările și împiedicându-le, până când sare peste șanțul săpat pe traseul viitorului zid. După unii, îl lovește Romulus însuși, după alții tovarășul său Celer; în aceeași încăierare, adaugă biograful, își pierd viața Faustulus și fratele său, Plistinus, care luaseră parte la creșterea copiilor.

Pe Celer îl numește ucigaș și Ovidiu, în cartea a patra a „Fastelor”, unde Remus sare disprețuitor peste zidul scund și primește o lovitură mortală de lopată. Aici însă Romulus dăduse dinainte ordin să fie ucis oricine ar trece zidul sau șanțul; narațiunea îndepărtează astfel de mâna lui lovitura directă, păstrându-i totodată legătura cu interdicția ucigașă. La funeralii, el lasă în cele din urmă să se vadă durerea pe care și-o stăpânise în public. Scena capătă greutate politică în contextul epocii lui Augustus, când imaginea întemeietorului putea fi asociată cu noul conducător al Romei; Suetoniu relatează de altfel că se propusese ca Octavian să fie numit „Romulus”, ca al doilea întemeietor al orașului. Corelația ajută interpretarea, fără a dovedi prin ea însăși intenția poetului.

Brazda, zidul și pomerium

În relatările moderne ale mitului, saltul este adesea pus în legătură cu brazda sacră, sulcus primigenius, pe care întemeietorul o trăgea cu plugul în jurul orașului. Plutarh descrie ceremonia, atribuind instrucțiunile unor specialiști aduși din Etruria: la un plug cu brăzdar de bronz sunt înjugați un taur și o vacă, iar cei care merg în urmă întorc spre interior bulgării ridicați de plug. În dreptul porților plugul este ridicat, lăsând o întrerupere în brazdă, astfel încât trecerea să rămână posibilă fără încălcarea pe care ar fi presupus-o trecerea peste zidul inviolabil.

În succesiunea evenimentelor există un detaliu semnificativ: Plutarh plasează această ceremonie după moartea și înmormântarea lui Remus. Titus Livius, în descrierea uciderii, vorbește despre zidurile noi, iar Ovidiu distinge brazda de zid și afirmă explicit că Remus a sărit peste acesta din urmă. Cunoscuta imagine a fratelui care sare chiar peste brazda rituală cere, prin urmare, prudență atunci când este atribuită unui autor anume.

Cu trasarea limitelor este legat și pomerium, limita orașului definită pe cale religioasă, pe care Plutarh o explică etimologic prin post murum, „în spatele zidului”. În topografia romană, totuși, limita religioasă și fortificația propriu-zisă puteau urma trasee diferite. Pomerium avea importanță pentru ceremoniile publice și pentru distincția dintre sfera civilă și cea militară, după reguli care au cunoscut excepții și schimbări. Ca interpretare a mitului, moartea lui Remus poate fi asociată cu impunerea violentă a limitei noii comunități; lectura ei ca „primă aplicare a legii” rămâne însă o formulare interpretativă, mai ales atunci când este privită alături de mânia și rivalitatea fraților.

Fratricidul în memoria romană

Sângele lui Remus revine în poezia romană atunci când războaiele civile cer o explicație. În Epoda a VII-a, Horațiu leagă conflictul dintre cetățeni de străvechiul fratricid și de sângele nevinovatului Remus, care apasă asupra urmașilor. Lucan, scriind în secolul I d.Hr. despre războiul dintre Cezar și Pompei, amintește la rândul său că primele ziduri fuseseră udate cu sânge de frate. Sunt lecturi ale violenței politice prin prisma unei povești deja cunoscute cititorilor lor, în care fratele ucis revine în prezentul cetății.

În cartea a cincea a „Fastelor”, Ovidiu îi dă lui Remus și o voce de dincolo de moarte. Umbra lui li se arată lui Faustulus și Accăi Larentia, cerându-le să mijlocească pe lângă Romulus pentru instituirea unor onoruri; din presupusele Remuria poetul derivă numele Lemuriilor, sărbătoarea din mai dedicată spiritelor morților. Etimologia ține de explicarea poetică a calendarului sărbătorilor și trebuie citită în acest cadru.

Mai târziu, în „Despre cetatea lui Dumnezeu” (15.5), Augustin îl pune în paralel pe Romulus cu Cain, care apare în Geneză ca întemeietor de cetate și care și-a ucis, de asemenea, fratele. Păstrează însă o distincție teologică: conflictul dintre Romulus și Remus dezvăluie dezbinarea cetății pământești împotriva ei înseși, în timp ce conflictul dintre Cain și Abel ține de confruntarea dintre cetatea pământească și cea cerească.

Lupoaica în bronz și pe hârtie

Dintre imaginile mitului, cea mai larg recunoscută a rămas lupoaica ce alăptează gemenii. Celebra statuie de bronz de pe Capitoliu se număra printre bronzurile antice de la Lateran donate poporului roman de papa Sixtus al IV-lea în 1471. Atribuirea ei tradițională unui atelier etrusc din secolul al V-lea î.Hr. a fost contestată: datarea cu radiocarbon a unor resturi organice din miezurile de turnare, într-un studiu al lui Lucio Calcagnile și al colaboratorilor săi publicat în 2019, susține realizarea ei în secolele XI–XII d.Hr. Divergența rămâne vizibilă și în prezentarea operei, de vreme ce fișa online a Muzeelor Capitoline păstrează datarea antică. Cei doi prunci sunt adaosuri ulterioare, din epoca Renașterii, atribuite în mod tradițional, fără certitudine, lui Antonio del Pollaiuolo.

În gravura lui Hollar care însoțește articolul, scena alăptării ocupă aproape întreaga suprafață. Acvaforta este datată 1652 și face parte dintr-o serie de șase plăci pe care gravorul boem Wenceslaus Hollar le-a executat după desene ale lui Giulio Romano din colecția lui Nicolas Lanier, destinate unor medalioane din stuc de la Palazzo Te din Mantova. Foaia de la Metropolitan Museum of Art măsoară 10,9 × 14,6 cm și poartă numărul de inventar 17.50.18-119.

Corpul lupoaicei se întinde spre dreapta, cu un picior din spate sprijinit pe stânca din stânga și cu capul întors oblic spre privitor. Urechile ciulite și gura deschisă, din care iese limba, dau animalului o expresie de vigilență, în timp ce hașurile dese adâncesc umbra de sub pântece. În față stă așezat unul dintre prunci, cu spatele spre noi, cu o mână sprijinită pe pământ și cu cealaltă ridicată spre mamelă; în spatele lui, al doilea stă culcat și se întoarce spre trupul lupoaicei ca să sugă. Spațiul din dreapta jos este ocupat de inscripția cu numele lui Romano și Hollar, data și mențiunea colecției Lanier, în afara zonei întunecate în care se împletesc micile figuri.