Moartea lui Baldr și ramura de vâsc: trădarea lui Loki și prevestirea Ragnarökului

Moartea lui Baldr, fiul lui Odin și al lui Frigg, este una dintre cele mai grele pierderi pe care le suferă zeii în mitologia nordică și se leagă de drumul spre Ragnarök, confruntarea finală care va aduce nimicirea lumii înaintea înnoirii ei. Povestea cunoscută – jurământul lui Frigg, vâscul și orbul Höðr, care aruncă proiectilul ucigaș călăuzit de Loki – ne-a parvenit în forma cea mai completă prin cărturarul islandez Snorri Sturluson. Mărturii poetice păstrează episoade izolate din ea, în vreme ce la cronicarul danez Saxo Grammaticus înfruntarea capătă altă înfățișare, fără Loki și fără planta fatală.

Izvoarele mitului lui Baldr

Relatarea cea mai amănunțită se află în Gylfaginning, adică „Amăgirea lui Gylfi”. Lucrarea constituie principala secțiune mitologică a Eddei în proză, atribuită lui Snorri Sturluson (1179–1241) și alcătuită în jurul anului 1220, la aproximativ două secole după adoptarea oficială a creștinismului în Islanda, în 999 sau 1000. Cărturar creștin el însuși, Snorri a adunat material mai vechi despre mitologie și arta poetică, citând adesea strofe drept mărturie pentru cele povestite. Opera sa poartă așadar pecetea secolului al XIII-lea, chiar și acolo unde păstrează tradiții mult mai vechi.

Dintre poemele eddice, Völuspá, „Profeția clarvăzătoarei”, așază destinul lui Baldr într-o narațiune mai largă despre începutul și sfârșitul lumii. Principalul ei martor textual este Codex Regius al Eddei poetice, manuscris de pe la 1270. Într-un alt codice, AM 748 I a 4to, scris în jurul anului 1300, s-a păstrat scurtul poem Baldrs draumar, „Visele lui Baldr”. Datările manuscriselor stabilesc momentul punerii în scris a textelor; alcătuirea poemelor înseși și formele lor succesive rămân în dezbatere.

O mărturie mai veche și databilă despre funeraliile zeului oferă Húsdrápa scaldului Úlfr Uggason, plasată de obicei la sfârșitul secolului al X-lea, în jurul anului 985. Poemul descria scene mitologice din decorul de lemn al unei săli islandeze și s-a păstrat doar fragmentar, în cuprinsul Eddei lui Snorri.

Visele lui Baldr și jurământul lui Frigg

Drept cel mai bun dintre Aesiri îl înfățișează Snorri pe Baldr, de o frumusețe atât de strălucitoare încât din chipul lui pare să izvorască lumină. Descrierea zăbovește asupra înțelepciunii și blândeții sale, înainte ca narațiunea să treacă la visele neliniștitoare care îi prevestesc o primejdie de moarte.

Când Baldr le-a dezvăluit zeilor visele sale, aceștia s-au sfătuit cum să-l ocrotească. Frigg a obținut jurământ de la foc și de la apă, de la fier și de la toate celelalte metale, de la pietre, pământ și copaci, precum și de la boli, animale, păsări, otrăvuri și șerpi, că niciunul nu-i va face rău. Socotindu-i siguranța asigurată, Aesirii au început să se distreze punând-o la încercare: Baldr stătea în mijlocul adunării lor, iar ceilalți aruncau în el cu proiectile și pietre ori încercau să-l lovească, minunându-se de fiecare dată că rămâne neatins.

În Baldrs draumar jurământul lui Frigg lipsește, iar în prim-plan trece neliniștea pentru cele ce vor veni. Călare pe Sleipnir, armăsarul cu opt picioare, Odin coboară spre lumea de dedesubt și cheamă din mormânt o clarvăzătoare, căreia i se înfățișează drept Vegtamr. De la ea află că hidromelul a fost deja pregătit pentru primirea lui Baldr, că Höðr îi va fi ucigaș și că Rindr îi va naște răzbunătorul. Tăcerea poemului asupra altor episoade limitează ceea ce putem deduce din el despre forma pe care o avea atunci întreaga poveste.

Ramura de vâsc și mâna lui Höðr

Pe Loki îl nemulțumește invulnerabilitatea lui Baldr. Snorri consemnează această reacție fără să dezvolte un motiv mai adânc și îl arată îndată prefăcut în femeie, vizitând-o pe Frigg la Fensalir. Prin întrebările sale îi smulge informația de care are nevoie: la apus de Valhalla crește un lăstar, mistilteinn, adică vâscul, de la care zeița nu ceruse jurământ, pentru că i se păruse prea tânăr.

Luând planta, Loki se întoarce la adunare și se apropie de Höðr, care stă deoparte fiindcă e orb. Höðr îi explică faptul că nu vede unde se află Baldr și că nu are armă; Loki îi dă vâscul și îi promite că-i va arăta ținta, îndemnându-l să-și cinstească fratele așa cum fac ceilalți. Proiectilul îl străpunge pe Baldr, care cade mort.

În relatarea lui Snorri, care folosește termeni pentru „nuia” și „proiectil”, forma exactă a armei rămâne nelămurită. La fel, Völuspá vorbește despre proiectilul ucigaș ivit din planta subțire. Redările lui ca săgeată sau suliță se sprijină pe acest limbaj, fără ca izvoarele vechi să ofere o descriere amănunțită a felului în care fusese făcut.

Muți au rămas zeii în fața trupului lui Baldr, iar pacea sacră a locului împiedica răzbunarea imediată. Cel mai greu a resimțit pierderea Odin, care înțelegea mai deplin decât toți nenorocirea abătută asupra Aesirilor.

Călătoria lui Hermóðr și lacrima nevărsată

Frigg a întrebat cine ar fi dispus să călătorească la Hel și să negocieze întoarcerea fiului ei. Numele o desemnează atât pe stăpâna lumii de dedesubt, cât și tărâmul ei. Misiunea și-a asumat-o Hermóðr, fiul lui Odin, încălecând pe Sleipnir.

Între timp, zeii au dus trupul lui Baldr la mare, ca să-l ardă pe corabia sa, Hringhorni. Neputând s-o urnească, au chemat-o pe uriașa Hyrrokkin, care a sosit călare pe un lup, cu șerpi drept hățuri, și a împins corabia cu atâta putere încât s-a cutremurat pământul. Când trupul a fost purtat pe corabie, Nanna, soția lui Baldr, a murit de durere și a fost așezată pe același rug. Thor l-a sfințit cu ciocanul său, iar Odin a adăugat inelul de aur Draupnir.

După nouă nopți prin văi întunecate, Hermóðr a ajuns la râul Gjöll și și-a continuat drumul spre sălașul lui Hel, unde l-a găsit pe Baldr așezat la locul de cinste. Ca să-l lase să plece, Hel a pus o condiție: să-l plângă toate lucrurile lumii, vii și neînsuflețite. Ajungea un singur refuz pentru ca el să rămână lângă ea.

Solii zeilor au cerut acest bocet universal și au răspuns oamenii, animalele, pământul, pietrele, copacii și metalele. În umezeala ce apare când obiectele înghețate sunt aduse la căldură, Snorri recunoaște plânsul lor. Într-o peșteră însă, uriașa Þökk a refuzat să jelească și a declarat că Hel poate păstra ce are. Naratorul transmite credința că sub înfățișarea ei se ascundea Loki, păstrând această afirmație ca părere atribuită altora.

Pedeapsa lui Loki și drumul spre Ragnarök

După eșecul întoarcerii lui Baldr, Loki s-a ascuns luând chip de somon, însă zeii l-au prins. L-au legat pe niște stânci cu măruntaiele unuia dintre fiii săi, iar Skaði a prins deasupra lui un șarpe veninos. Lângă el, soția sa, Sigyn, adună veninul într-un vas; când se îndepărtează ca să-l golească, picăturile îi cad pe față, iar zvârcolirile lui zguduie pământul. Astfel explică povestirea cutremurele, lăsându-l pe Loki legat până la Ragnarök.

În Völuspá, așa cum este prezentată în ediția științifică a lui Edward Pettit, strofele 31–34 ale versiunii din Codex Regius leagă soarta lui Baldr de vâsc și de aruncarea lui Höðr. Urmează răzbunarea săvârșită de un frate nou-născut al celui mort, bocetul lui Frigg și imaginea unui captiv asemănător lui Loki, cu Sigyn alături. Răzbunătorul, care în Baldrs draumar se numește Váli, se întoarce împotriva lui Höðr, autorul nemijlocit al uciderii.

Mai târziu, când clarvăzătoarea descrie pământul care se ridică din nou după nimicire, Baldr și Höðr apar iarăși împreună. Tradiția întoarcerii celor doi frați o păstrează și Snorri, așezându-i printre zeii care vor locui lumea înnoită.

Vina lui Loki este atestată și în Lokasenna. În înfruntarea verbală cu zeii la un ospăț, el se laudă în fața lui Frigg că el însuși e pricina absenței lui Baldr, care nu se va mai întoarce călare în sălile zeilor. Mărturia contează pentru studiul mitului, deoarece îl leagă pe Loki de moarte și în afara relatării în proză a lui Snorri.

Versiunea lui Saxo Grammaticus

În cartea a treia a Gesta Danorum, „Faptele danezilor”, operă încheiată la începutul secolului al XIII-lea, Saxo Grammaticus relatează o rivalitate războinică și amoroasă. În cadrul abordării sale evemeriste, care așază zeii într-un presupus trecut omenesc, Hotherus apare ca erou muritor și rival al lui Balderus, fiul lui Odin, pentru Nanna.

Nanna îl preferă pe Hotherus și îi devine soție, în timp ce conflictul cu Balderus continuă printr-un șir de bătălii. Pentru a-și înfrunta adversarul invulnerabil, Hotherus dobândește o sabie neobișnuită de la Mimingus, o ființă supranaturală ce sălășluiește în pustietate. Cu această armă îl rănește de moarte pe Balderus, care moare trei zile mai târziu. Răzbunarea o preia Bous, fiul lui Odin și al Rindei. Din această poveste lipsesc jurământul lui Frigg și vâscul, iar corespondentul lui Höðr vede și acționează ca adversar conștient.

Vâscul și Loki în dezbaterea științifică

În amplul său studiu din 2004, publicat în revista Alvíssmál, Anatoly Liberman cercetează dificultățile pe care le ridică reconstituirea mitului. El arată că vâscul nu face parte din flora indigenă a Islandei și are o răspândire restrânsă în Norvegia și în sudul Suediei, susținând că povestitorii islandezi l-au cunoscut, foarte probabil, doar indirect. Și cuvântul mistilteinn îl consideră un posibil împrumut din engleza veche, respingând în schimb interpretarea potrivit căreia planta ar proveni dintr-o înțelegere greșită a numelui unei săbii.

Urmând o teză mai veche a lui Eugen Mogk, Liberman socotește complicitatea lui Loki o dezvoltare proprie tradiției norvegiano-islandeze. Opiniile sale sunt propuneri în cadrul unei lungi dezbateri științifice, căreia îi aparțin și comparațiile lui James Frazer cu ritualurile vegetației, și abordările comparative ale lui Georges Dumézil. Distanța dintre relatările păstrate, mai ales dintre Snorri și Saxo, lasă deschise întrebările privind cel mai vechi conținut religios al poveștii și schimbările suferite de aceasta în cursul transmiterii.

Ilustrația din manuscrisul NKS 1867 4to

Copierea Eddelor a continuat în Islanda și în epoca modernă, adesea cu imagini care îi îmbrăcau pe protagoniștii mitologici în veșminte familiare ilustratorilor. Manuscrisul pe hârtie NKS 1867 4to, din 1760, păstrat la Biblioteca Regală din Copenhaga, cuprinde șaisprezece ilustrații pe pagină întreagă la Edda lui Snorri și încă patru imagini. Arhiva digitală MyNDIR a Universității din Victoria atribuie ilustrațiile lui Jakob Sigurðsson (1727–1779) și îl asociază pe preotul Ólafur Brynjólfsson (1713–1765), căruia i s-a atribuit de asemenea manuscrisul, cu proprietatea inițială și cu conținutul textual al acestuia.

Pe fila 96v, scena se află sub un chenar cu margine roșie ce poartă o inscripție islandeză. Textul rezumă aruncarea vâscului la îndemnul lui Loki și moartea lui Baldr, trimițând la a patruzeci și doua povestire a Eddei, potrivit numerotării urmate aici de manuscris.

În stânga stă bărbosul Höðr, cu ochii închiși și pălărie cu boruri largi, ținând cu ambele mâini o armă lungă și roșie care străpunge trunchiul lui Baldr. Din spatele umărului său se ivește Loki, cu fața lipită de urechea lui Höðr și o mână întinsă. Baldr, în dreapta, se lasă pe spate cu genunchii îndoiți și brațul ridicat, purtând pe cap o acoperitoare ce seamănă cu o coroană. Numele scrise deasupra personajelor ajută la identificarea lor; în veșminte predomină roșul și castaniul, alături de suprafețe albastru-verzui și ciorapi vărgați.

Arma este redată schematic, fără frunze distincte sau alte trăsături botanice ale vâscului. În partea de jos a imaginii, în jurul picioarelor personajelor, câteva smocuri de vegetație și o fâșie de apă albastru-verzuie completează solul.