Kōno Bairei, „Zeița soarelui Amaterasu, ademenită afară dintr-o peșteră cu ajutorul muzicii” și „Moartea lui Buddha istoric”, sfârșitul secolului al XIX-lea, perioada Meiji. Pereche de suluri suspendate; tuș, culoare și aur pe mătase. Metropolitan Museum of Art, New York, colecția Mary Griggs Burke.Mitul lui Amaterasu, zeița soarelui care se retrage într-o peșteră cerească și lasă lumea în întuneric, ne este cunoscut mai ales din texte alcătuite la începutul secolului al VIII-lea în mediul curții imperiale japoneze. În aceste relatări, care au adunat tradiții și genealogii mai vechi, Amaterasu Ōmikami ocupă un loc central, ca strămoașă divină a casei imperiale. Ascunderea ei în Ama-no-Iwato, „ușa de stâncă cerească”, amenință însăși continuitatea vieții, iar în jurul eforturilor de a o readuce se adună divinități legate de serviciile rituale ale curții.
Izvoarele mitului și variantele lor
În Kojiki, „Cronica faptelor străvechi”, prezentat la curte în 712 de Ō no Yasumaro, episodul se înscrie într-o narațiune mitologică neîntreruptă. Nihon shoki, „Cronicile Japoniei”, a fost încheiat în 720 sub supravegherea prințului Toneri și este scris în principal în chineza clasică; în secțiunile despre epoca zeilor, redă, alături de textul principal, versiuni diferite, introduse drept „alte scrieri”. Potrivit prezentării celor două opere făcute de Universitatea Kokugakuin, păstrarea tradițiilor este strâns legată de consemnarea descendenței imperiale, deși cele două texte diferă ca natură și compoziție.
De dată mai târzie este Kogoshūi, din 807, opera lui Inbe no Hironari, care păstrează tradiții suplimentare despre ceremoniile de la curte și pune în valoare contribuția clanului Inbe. Revendicarea atribuțiilor sale rituale, în fața puternicei prezențe a clanului Nakatomi, străbate lucrarea, fără a-i epuiza conținutul. Relatarea care urmează are ca bază Kojiki, cu trimiteri la abaterile din Nihon shoki acolo unde desfășurarea episodului se schimbă în mod esențial.
De la confruntarea celor doi frați la noaptea fără sfârșit
Susanoo, fratele lui Amaterasu, urcă în Takamagahara, Câmpia Cerului Înalt, ca să-și ia rămas-bun de la ea înainte de plecare. Este numit adesea zeul furtunilor, însă fizionomia sa în izvoarele vechi este mai complexă: în Kojiki, Izanagi i-a încredințat stăpânirea mării, iar tradiția interpretativă îl asociază și cu vântul și ploaia.
Bănuind că fratele ei vine să-i ia ținuturile în stăpânire, Amaterasu îl întâmpină înarmată. Urmează ukei, o probă rituală în care cele două divinități dau naștere altor divinități din obiectele pe care le schimbă între ele, pentru a se vedea dacă intențiile lui sunt sincere. Susanoo se proclamă învingător și, îmbătat de succes, distruge haturile orezăriilor surorii sale, astupă canalele de irigație și pângărește cu excremente sala în care ea oficiază ospățul primelor roade.
La început, Amaterasu găsește scuze pentru aceste fapte, susținând că murdăria trebuie să fie vomă de la prea multă băutură și că distrugerea haturilor urmărea poate o mai bună folosire a pământului. Îngăduința ei este urmată însă de o nouă violență, în spațiul țesutului sacru. În timp ce se pregătesc veșmintele zeilor, Susanoo face o gaură în acoperiș și aruncă prin ea un cal ceresc pestriț, jupuit în sens invers; îngrozită, o țesătoare se rănește de moarte în organele genitale cu suveica războiului de țesut.
În textul principal din Nihon shoki, cea care se rănește cu suveica este chiar Amaterasu, iar într-o altă versiune moare zeița Wakahirume. Aceste deplasări ale persoanei care suferă violența contează pentru interpretarea poveștii, ca și neobișnuita „jupuire inversă” a calului, căreia Nelly Naumann i-a consacrat un studiu aparte.
Îngrozită de cele ce se petrec, în versiunea din Kojiki Amaterasu se închide în Peștera Stâncoasă Cerească. Se întunecă atunci cerul și, odată cu el, Ținutul Central al Câmpiilor de Trestie, lumea pământească a narațiunii, iar noaptea se prelungește fără întrerupere. Glasurile nenumăratelor divinități sunt asemuite cu bâzâitul muștelor din luna a cincea a anului lunar și pretutindeni se abat nenorociri.
Sfatul zeilor și oglinda
În fața absenței soarelui, divinitățile se adună în albia râului ceresc Ame-no-Yasu și îi încredințează lui Omoikane sarcina de a găsi o cale ca Amaterasu să iasă din peșteră. Kojiki vorbește despre „opt sute de miriade de zei”, cifră care corespunde literal cu opt milioane; expresia yaoyorozu no kami desemnează, prin convenție, mulțimea nenumărată a divinităților.
Din sfat rezultă o pregătire alcătuită din numeroase lucrări. Sunt adunate „păsările cu strigăt prelung”, identificate de obicei cu cocoșii, este chemat fierarul Amatsumara, iar lui Ishikoridome i se încredințează făurirea unei oglinzi. Tamanoya pregătește șiraguri de magatama, mărgele curbe cu forma caracteristică de virgulă, care vor fi legate în narațiune și de însemnele imperiale.
Ame-no-Koyane și Futodama, strămoșii divini ai clanurilor Nakatomi și, respectiv, Inbe, practică divinația cu omoplat de cerb. Un sakaki, arborele veșnic verde folosit în cultul șintoist, este smuls din rădăcini de pe muntele ceresc Kagu și împodobit cu mărgelele în ramurile cele mai înalte, cu oglinda în cele din mijloc și cu ofrande de țesătură mai jos. Futodama ține ofrandele, Ame-no-Koyane rostește cuvinte rituale, iar lângă intrare așteaptă ascuns Ame-no-Tajikarao, gata să intervină de îndată ce se deschide ușa.
Dansul lui Ame-no-Uzume
În fața peșterii, Ame-no-Uzume răstoarnă un vas de lemn și dansează călcând apăsat pe el, astfel încât bătăile picioarelor ei să răsune. Poartă podoabe vegetale și ține în mână frunze de bambus, iar comportamentul ei este descris ca o manifestare a posesiunii divine; își dezgolește sânii și își coboară legătura veșmântului, stârnind râsul zeilor adunați. Scena își trage forța și din această nepotrivire: afară se aude o petrecere, în timp ce înăuntrul peșterii Amaterasu se așteaptă să domnească doar urmările absenței ei.
Întredeschizând ușa, ea întreabă de ce se veselește Uzume și de ce râd zeii, de vreme ce lumea a rămas fără lumina ei. Dansatoarea răspunde că s-a ivit o divinitate mai strălucitoare decât ea, iar în acel moment Ame-no-Koyane și Futodama ridică oglinda în fața intrării. Tot mai nedumerită, Amaterasu se apropie ca să privească; textul îngăduie să legăm presupusa nouă divinitate de propria ei imagine reflectată, fără a descrie amănunțit ce anume gândește ea văzând oglinda.
Atunci Tajikarao o prinde de mână și o trage afară. În urma ei, Futodama întinde o frânghie sacră și hotărăște că ea nu trebuie să se mai întoarcă înăuntru, iar lumina revine pe cer și pe pământ.
Tradiția cultică ulterioară o leagă pe Uzume de artele spectacolului. Articolul din Enciclopedia șintoismului arată, de asemenea, că Kogoshūi consideră comportamentul ei în fața peșterii punctul de plecare al ceremoniei Chinkonsai, ritualul de liniștire și întărire a sufletului, de care era legat clanul Sarume, ce o recunoștea drept strămoașă.
Pentru Susanoo urmează pedeapsa hotărâtă de adunarea zeilor. I se cer ofrande de ispășire, redate ca „o mie de mese”, i se taie barba, i se scot unghiile de la mâini și de la picioare și este alungat din cer. Mai târziu, narațiunea îl va duce în Izumo, unde va ucide șarpele cu opt capete Yamata-no-Orochi și se va căsători cu Kushinadahime.
Eclipsă, solstițiu sau ritual?
Dispariția și întoarcerea soarelui au dat naștere unor interpretări diferite, după cum accentul cade pe fenomenele naturale sau pe viața cultică. Profesorul Masahiro Taniguchi prezintă ipoteza eclipsei de soare și o compară cu povestiri din Asia de Sud-Est în care un frate mai mic se preface în monstru și înghite corpurile cerești. În povestea japoneză, agresivitatea fratelui mai mic provoacă și ea dispariția luminii soarelui, deși episodul se desfășoară altfel.
O altă lectură pune retragerea lui Amaterasu în legătură cu solstițiul de iarnă, când durata zilei ajunge la minimum și apoi începe să crească. Întoarcerea zeiței se pretează astfel la o interpretare în sensul reînnoirii puterii solare, mai ales atunci când este examinată împreună cu ceremonii de la curte precum Chinkonsai și Daijōsai, marea ceremonie de ofrandă a noii recolte, legată de preluarea puterii de către un împărat.
Corespondențele dintre pregătirea mitică și atribuțiile rituale ale clanurilor de la curte sunt numeroase. Făurirea oglinzii, țesăturile ofrandelor și rostirea cuvintelor rituale capătă în narațiune purtători anume, recunoscuți ca strămoși ai unor familii cu îndatoriri corespunzătoare. Rămâne însă deschisă întrebarea dacă mitul s-a format pentru a explica ceremonii deja existente sau dacă anumite acte rituale s-au dezvoltat pornind de la receptarea lui.
Oglinda după peșteră
Mai târziu, Amaterasu îi înmânează oglinda nepotului ei Ninigi, atunci când acesta este trimis să conducă lumea pământească. Împreună cu ea îi sunt date mărgelele și sabia pe care Susanoo o găsise în trupul lui Yamata-no-Orochi, iar zeița cere ca oglinda să fie cinstită ca și cum ar fi ea însăși de față. În Kojiki, transmiterea acestor obiecte leagă direct episodul peșterii de originea divină a puterii imperiale.
Yata-no-Kagami, cum se numește oglinda sacră, este legată de Sanctuarul Interior de la Ise, unde este venerată Amaterasu. Potrivit tradiției păstrate de sanctuarul însuși, îndepărtarea ei din palatul imperial a început în timpul împăratului Sujin, iar instalarea cultului la Ise este plasată în vremea lui Suinin, după ce prințesa Yamatohime a căutat un loc potrivit. Este vorba de istoria sacră a cultului, ale cărei datări timpurii aparțin narațiunii imperiale tradiționale.
Două lumi într-o pereche de suluri de Kōno Bairei
Kōno Bairei (1844–1895), pictor din Kyoto format în tradițiile Maruyama și Shijō, a participat la întemeierea Școlii de Pictură a Prefecturii Kyoto, deschisă în 1880 ca prima școală publică din Japonia specializată în pictură. În perechea de suluri suspendate de la Metropolitan Museum of Art din New York, el pune față în față episodul lui Amaterasu și parinirvana lui Buddha istoric. Lucrarea, în tuș, culoare și aur pe mătase, datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din perioada Meiji, când politica statului promova separarea instituțională a șintoismului de budism.
Lectura perechii începe cu sulul din dreapta. În tonuri deschise, pământii și cenușii, un masiv stâncos abrupt delimitează spațiul în dreapta, iar mai jos se adună figuri așezate pe pământ, câteva dintre ele cu acoperăminte de cap înalte și întunecate. Aproape de centrul adunării, Uzume dansează pe vasul de lemn răsturnat, cu mânecile de culoare deschisă detașându-se de fundal; alături se disting un cocoș și un foc aprins, din care se ridică fum în fața stâncii.
În sulul din stânga, câmpul întunecat este acoperit de linii aurii subțiri. Buddha stă culcat pe un pat înălțat, între copaci înalți, iar în jurul lui se îngrămădesc cei care îl jelesc, în timp ce spre marginea de jos se întind animale și păsări. Sus, deasupra pâlcurilor de copaci, se disting discul lunii și figuri în nori, într-o compoziție care își păstrează dezvoltarea pe verticală chiar și acolo unde mulțimea se îndesește în jurul patului.
Contrapunerea celor două reprezentări se sprijină și pe folosirea diferită a luminii. În scena peșterii, peisajul în tonuri deschise lasă figurile să se distingă prin mici variații cromatice, în timp ce în parinirvana desenul auriu se ridică din fondul negru, mai ales în frunzișuri și în contururile animalelor din partea de jos.
