Zona de coastă din Parga, cu casele urcând pe pantă în spatele localurilor de pe chei.Parga, oraș de coastă din Epir aflat în dreptul insulei Paxos, se întinde în amfiteatru pe pantele de deasupra unui golf al Mării Ionice. Casele cu acoperișuri de țiglă și fațade colorate urcă în trepte de la chei, iar cetatea ocupă peninsula stâncoasă dintre port și plaja Valtos. Dinspre mare se vede ușor cât de strâns era legată așezarea de țărm. Pe această cale își păstra legătura cu Corfu, de care a depins administrativ în secolele stăpânirii venețiene.
Poziția pe coasta continentală dădea orașului o valoare strategică aparte. Pentru Veneția, Parga a fost un punct comercial și un sprijin avansat în fața Epirului, în vreme ce teritoriul otoman se întindea în interiorul uscatului.
Antica Toryne și mărturia lui Plutarh
În împrejurimile orașului Parga este situată de obicei antica Toryne, o localitate de pe țărm pomenită în relatările despre evenimentele dinaintea bătăliei navale de la Actium, din anul 31 î.Hr. Această identificare cere prudență, deoarece amplasamentul exact al așezării antice rămâne nesigur. Legătura acesteia cu zona orașului de astăzi nu dovedește că cele două așezări ocupau exact același loc.
Potrivit lui Plutarh, în Viața lui Antonius, Octavian a traversat Marea Ionică și a ocupat Toryne, stârnind neliniște în tabăra lui Antonius, ale cărui forțe terestre întârziau încă. Cleopatra a întâmpinat vestea cu un joc de cuvinte. Fiindcă „toryne” însemna polonic, a glumit spunând că nu au de ce să se teamă dacă Cezar stă pe un polonic.
Autorul este despărțit de evenimentele pe care le povestește prin mai bine de un secol. Episodul păstrează felul în care tradiția biografică o înfățișa pe Cleopatra, dar nu rezolvă problema topografică. Pe latura de vest a dealului cetății s-au păstrat resturi ale unui zid antic, semn că locul fusese folosit mai devreme. Între aceste urme fragmentare și Parga medievală, documentația are mari goluri.
Patru secole sub protecția Veneției
Numele Parga apare în izvoarele scrise la începutul secolului al XIV-lea. Hotărâtor pentru evoluția ulterioară a orașului a fost anul 1401, când locuitorii au încheiat un tratat cu Veneția, iar așezarea a devenit posesiune venețiană, păstrându-și privilegiile. Dependența administrativă de Corfu îi asigura sprijin dinspre mare și includea orașul în rețeaua așezărilor venețiene din Marea Ionică.
În practică, această protecție a fost pusă la încercare în repetate rânduri. Otomanii au cucerit Parga în 1452, însă doi ani mai târziu orașul a revenit venețienilor, cu sprijinul locuitorilor din Parga și din Corfu. Resursele disponibile pentru fortificații au rămas limitate, iar atacurile nu au încetat.
În 1537, flota otomană a lui Hayreddin Barbarossa a distrus Parga. A urmat reconstrucția venețiană din 1567 și o nouă distrugere în 1571, în cursul raidurilor care au precedat bătălia de la Lepanto. După acest ultim atac, venețienii au refăcut și au extins cetatea, dându-i în mare măsură forma păstrată astăzi. În secolul al XVII-lea așezarea a cunoscut o perioadă de prosperitate și a început să se extindă în afara zidurilor, pe pantele de sub fortăreață.
Cetatea din Parga
Planul neregulat al cetății se mulează pe relieful dealului. Zidurile exterioare urmează marginile stâncoase, folosindu-le protecția naturală, iar latura de sud-est, mai ușor accesibilă, este întărită cu un turn semicircular. Deasupra porții exterioare se păstrează o inscripție cu anul 1707 și numele guvernatorului Markos Theotokis.
O a doua poartă duce spre interior printr-un pasaj îngust și boltit. Inscripția ei amintește dependența orașului de Corfu, iar ceva mai sus este încastrat un relief cu leul înaripat al Sfântului Marcu, emblema Veneției. În incintă s-au păstrat resturi ale unor cazărmi de la începutul secolului al XIX-lea și ruinele a nouă biserici. Una dintre ele, aflată la vest de poarta acropolei, este identificată probabil cu vechea biserică parohială a Sfântului Spiridon.
În punctul cel mai înalt se află adăugirea lui Ali Pașa. În 1819–1820 a fost ridicat un zid interior puternic, cu un bastion poligonal, care forma o acropolă de sine stătătoare. Inscripțiile de pe poarta acesteia poartă anul 1820 și numele pașei. În interior s-a construit un serai cu etaj, cu încăperi de locuit și anexe, printre care o mică baie și o moschee. Potrivit documentației Ministerului Culturii, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea cetatea a fost neglijată și treptat părăsită.
De la căderea Veneției la cedarea din 1817
Odată cu desființarea Republicii Venețiene în 1797, Parga a trecut în stăpânirea francezilor. Prezența franceză a fost întreruptă de intervenția ruso-otomană din Marea Ionică din 1798–1799, urmată de Tratatul de la Constantinopol din 1800. Acordul prevedea constituirea Republicii Septinsulare sub protecție rusă și suzeranitate otomană. Pentru fostele posesiuni venețiene de pe coasta continentală, printre care se număra și Parga, stabilea trecerea sub autoritatea Imperiului Otoman, cu garanții speciale.
Distincția avea să aibă urmări vizibile abia mai târziu. Parga păstra legături strânse cu Insulele Ionice, însă statutul ei convențional îi îngăduia Înaltei Porți să-i ceară predarea.
După Pacea de la Tilsit, în 1807, francezii au revenit. În 1814 locuitorii orașului s-au îndreptat spre britanici, căutând protecție împotriva lui Ali Pașa din Ioannina. Acesta își extinsese deja controlul asupra celorlalte foste baze venețiene de pe coastă și, după Congresul de la Viena, a invocat acordul din 1800 pentru a cere și Parga.
Conflictul dintre așteptările locale și calculele strategice britanice este examinat într-un studiu recent al Rosei Maria Delli Quadri. Administrația britanică a Insulelor Ionice, condusă de Thomas Maitland, a ajuns în 1817 la o înțelegere privind cedarea orașului către partea otomană. Aplicarea ei avea să-l aducă sub controlul lui Ali Pașa. Locuitorii puteau să rămână sau să plece, primind despăgubiri pentru proprietățile pe care urmau să le abandoneze.
Exodul locuitorilor din Parga în 1819
În aprilie 1819, cu puțin înainte de predarea orașului, locuitorii din Parga au plecat în masă spre Insulele Ionice, mai ales spre Corfu. Numărul lor este indicat de obicei la aproximativ patru mii. Pentru proprietățile lor s-au prevăzut despăgubiri din partea otomană, ceea ce nu anula însă pierderea căminelor și a legăturilor locale.
De plecare se leagă cunoscuta relatare despre dezgroparea și arderea osemintelor strămoșilor, pentru a le feri de o eventuală profanare. Episodul a intrat în istoriografie și în literatură, deși relatările diferă în privința soartei osemintelor și a modului în care au fost transportate. Plecarea locuitorilor a căpătat astfel și o a doua imagine: oameni care încercau să ia cu ei chiar și pe morții lor.
Cedarea orașului a provocat reacții în Marea Britanie și a ajuns în dezbaterile Parlamentului. În cercurile filoelene din Europa a devenit exemplul unei populații abandonate de puterea căreia îi încredințase protecția. Giovanni Berchet s-a inspirat din aceste evenimente pentru poemul I profughi di Parga, iar Andreas Kalvos le-a închinat locuitorilor din Parga oda „Către Parga”, centrată pe alegerea pribegiei în locul supunerii. Întoarcerile ulterioare ale unor locuitori nu au anulat ruptura demografică din 1819.
Unirea cu Grecia
Parga a rămas sub administrație otomană până la Primul Război Balcanic. La 23 februarie 1913, după calendarul în vigoare atunci, un detașament militar grec condus de sublocotenentul Angelos Fetsis a intrat în oraș și a preluat cetatea. Eliberarea făcea parte din operațiunile din Epir și a avut loc la două zile după cucerirea orașului Ioannina.
În secolul al XX-lea, alături de cultura măslinului și de celelalte activități agricole din zonă, s-a dezvoltat treptat turismul. Pe chei au apărut localuri, iar așezarea de pe țărm s-a adaptat nevoilor vizitatorilor. La recensământul din 2011, orașul propriu-zis avea 2.088 de locuitori permanenți. Cifra se referă la localitate și diferă de populația comunității sau a Municipiului Parga în ansamblu.
