Masca lui Phobos în interiorul unei rozete cu douăsprezece petale. Mozaic din piatră din Halicarnas, Asia Mică, secolul al IV-lea d.Hr. British Museum, nr. inv. 1857,1220.416.La intrarea în Hades stă Cerber. Dincolo de Ocean locuiesc Gorgonele, iar asupra mesei lui Fineu se năpustesc Harpiile, care îi răpesc hrana. Monștrii mitologiei grecești îi ies omului în cale în locurile unde se sfârșește siguranța lui. Uneori ajunge o singură privire. Alteori amenințarea revine zilnic, la ora mesei.
Aceste povești au puncte de plecare diferite. Cerber păzește lumea morților, în timp ce miturile principale ale Meduzei și ale Harpiilor se desfășoară în afara ei. Legătura lor cu frica oferă o cale de apropiere, cu condiția să lăsăm loc deosebirilor dintre sursele antice. Înfățișarea lor se schimbă de la un text la altul, la fel ca împrejurările în care apar.
Meduza și primejdia privirii
Pe Meduza, Hesiod o așază împreună cu surorile ei dincolo de Ocean, spre Noapte, aproape de Hesperide. În Teogonia, Stheno și Euryale sunt nemuritoare, ea însă muritoare. Când Perseu o decapitează, din gâtul ei țâșnesc Pegas și Chrysaor, copiii născuți din unirea ei cu Poseidon.
În versiunea cunoscută a confruntării, eroul se apropie de Meduza în timp ce aceasta doarme și îi privește reflexia într-un scut lustruit, ferindu-se de vederea care împietrește. Detaliul mută greutatea încercării asupra felului în care cineva se apropie de primejdie. Între Perseu și chipul Gorgonei se interpune o imagine, îndeajuns pentru a-i călăuzi fapta.
Împietrirea se pretează la o analogie modernă cu paralizia pe care o poate provoca groaza. Trupul încremenește înainte de a apuca să reacționeze. O asemenea lectură rămâne totuși o interpretare a mitului și se cuvine prudență atunci când o atribuim ascultătorilor săi antici.
În artă, chipul Meduzei a fost folosit adesea ca simbol protector. Gorgoneionul, capul izolat al Gorgonei, apare pe elemente arhitecturale și pe echipamentul militar. După cum explică eseul dedicat temei de Metropolitan Museum, funcția sa apotropaică este legată de îndepărtarea răului. Chipul frontal îl privește pe cel care se apropie, chiar și atunci când a fost desprins cu totul de povestea lui Perseu.
Cerber la hotarul morților
Cu Cerber, amenințarea capătă forma unui paznic. Câine prin alcătuirea sa de bază, rămâne recognoscibil, dar înfățișarea monstruoasă îl îndepărtează de animalul pe care omul îl cunoaște lângă casă sau lângă turmă. La poarta Hadesului, prezența lui face simțită granița dintre vii și morți.
Numărul capetelor sale variază în cadrul tradiției. Hesiod îl înfățișează cu cincizeci de capete. În Biblioteca, lucrarea mitografică atribuită în mod convențional lui Apollodor, are trei capete de câine, coadă de dragon și capete de șerpi pe spinare. Imaginea consacrată astăzi a câinelui cu trei capete este doar una dintre versiunile sale antice.
În munca lui Heracle, Hades îi îngăduie eroului să-l ia pe Cerber, cu condiția să-l biruie fără a folosi armele pe care le poartă. Heracle îl imobilizează prin propria forță și îl urcă în lumea celor vii. După ce i-l înfățișează lui Euristeu, îl duce înapoi în Hades. Îndepărtarea temporară a paznicului face parte dintr-o încercare care se încheie abia odată cu întoarcerea lui.
Ascultătorul urmărește astfel o trecere ieșită din comun. Heracle ajunge în ținutul morților și se întoarce, aducând cu sine chiar animalul care păzește intrarea. Episodul poate fi citit în legătură cu frica de moarte, însă narațiunea rămâne legată de misiunea anume a eroului și de Euristeu, care așteaptă să-i vadă rezultatul.
Harpiile și hrana care se pierde
La Harpii, primejdia vine din văzduh. Hesiod le numește pe Aello și pe Ocypete, legându-le zborul de iuțeala vânturilor și a păsărilor. Mișcarea neașteptată se află deja printre trăsăturile lor de bază.
Foarte concretă devine amenințarea în povestea lui Fineu. Potrivit Bibliotecii, zeii trimiseseră aceste ființe înaripate asupra prezicătorului orb. De fiecare dată când i se pregătea masa, coborau și înhățau cea mai mare parte a mâncării. Cât rămânea avea un miros atât de greu, încât nimeni nu se putea atinge de el.
Lipsa se repetă într-un gest cotidian de care depinde supraviețuirea. Pentru Fineu, mâncarea se află în fața lui, aproape la îndemână. Știe însă ce va urma. Aici se poate recunoaște nesiguranța pe care o naște o amenințare atunci când revine neîncetat, chiar și într-un loc menit odihnei.
Harpiile sunt urmărite de Zetes și Calais, fiii înaripați ai lui Boreas, care iau parte la expediția argonauților. Autorul Bibliotecii păstrează deznodăminte diferite și îi atribuie lui Apollonios din Rhodos versiunea în care ele ajung în Strofade și scapă cu viață, după ce se depune jurământul că vor înceta să-i facă rău lui Fineu. Izbăvirea prezicătorului vine odată cu alungarea lor de la masa lui.
Frica dobândește un chip
Alături de făpturile care stârnesc groază îl întâlnim și pe Phobos, Frica drept putere personificată, strâns legată de luptă. În cântul al XV-lea al Iliadei, Ares le poruncește lui Deimos și lui Phobos să-i înhame caii. Cele două figuri iau parte la acțiunea epică în calitate de însoțitori ai săi, după cum subliniază și analiza Center for Hellenic Studies.
Personificarea conferă emoției prezența unei puteri care se poate mișca pe scenă. Pe câmpul de luptă, frica influențează direct purtarea războinicului, capacitatea lui de a-și ține poziția. În narațiune primește un nume și acționează alături de zeul războiului.
Multe secole mai târziu, un mozaic din Halicarnas înfățișează chipul înfricoșător în centrul unei compoziții circulare. Catalogul British Museum identifică masca drept Phobos și datează opera în secolul al IV-lea d.Hr., în perioada romană târzie. În jurul ei se desfășoară o rozetă cu douăsprezece petale negre, cu triunghiuri brun-roșcate în spațiile dintre ele.
În fotografie se remarcă ochii larg deschiși, gura deschisă și buclele ondulate din jurul feței. Nuanțele de ocru alternează cu tesere brun-roșcate și întunecate. Mica mască centrală ocupă o parte restrânsă a suprafeței, și totuși acolo se oprește mai întâi privirea.
Identificarea cu Phobos nu ajunge, prin ea însăși, pentru a stabili funcția exactă a reprezentării în contextul ei inițial. Pe imaginea păstrată putem urmări, în orice caz, cum se organizează decorul în jurul ei. Dincolo de petalele negre se succed benzi concentrice cu ove și motive vegetale. În cele patru colțuri, frunze deschise la culoare, cu tulpini răsucite, umplu câmpurile întunecate dintre cerc și chenarul pătrat.
