Orfeu și Euridice: prețul unei priviri și limitele iubirii în fața morții

Aproape de ieșirea spre lumea celor vii, Orfeu o pierde pentru a doua oară pe Euridice. Prin cântecul său i-a înduioșat pe stăpânii Infernului și a obținut întoarcerea soției sale moarte. Nu-i mai rămâne decât să meargă înainte fără să privească în urmă, până când va ieși din lumea subterană. Totuși se întoarce, în timp ce ea se află încă în spatele lui. Euridice se întoarce printre morți.

Cele mai ample relatări antice păstrate despre această întoarcere eșuată le datorăm unor doi poeți romani: lui Vergiliu, în cartea a patra a Georgicelor, și lui Ovidiu, în cărțile a zecea și a unsprezecea ale Metamorfozelor. Versiunile lor diferă în puncte esențiale, mai ales în descrierea ultimei clipe a Euridicei. Gestul fatal capătă în fiecare text o altă nuanță, la fel ca și rămas-bunul femeii care se pierde.

Moartea Euridicei și coborârea în Hades

În ambele relatări, Euridice moare din cauza mușcăturii unui șarpe. La Vergiliu, ea încearcă să scape de Aristeu, care o urmărește, și, alergând pe lângă râu, nu vede șarpele ascuns în iarba înaltă. Povestea se înscrie acolo în narațiunea mai amplă despre nenorocirile lui Aristeu și pierderea albinelor sale, puse pe seama pedepsei pe care i-au dat-o nimfele pentru moartea Euridicei.

Ovidiu lasă deoparte această urmărire. Tânăra mireasă se plimbă prin iarbă împreună cu niște naiade când primește mușcătura ucigașă la gleznă. Nunta fusese deja însemnată de prevestiri rele: făclia lui Himeneu fumega fără să dea o flacără limpede. Înainte chiar să apară șarpele, poetul a strecurat neliniștea în ceremonia de nuntă.

Din doliu se naște hotărârea coborârii. Ambii poeți așază la Tainaron, în extremitatea sudică a Peloponezului, intrarea prin care Orfeu trece în Hades. Coborârea lui, adică pătrunderea unui om viu în locul celor morți, are loc pentru a o cere înapoi pe Euridice.

Muzica în fața lui Pluton și a Persefonei

În Metamorfozele lui Ovidiu, Orfeu se înfățișează înaintea lui Pluton și a Persefonei și își însoțește ruga cu lira. Recunoaște că toți oamenii vor ajunge cândva sub stăpânirea lor, deci și Euridice se va întoarce atunci când își va împlini anii cuveniți. Cere să i se dea timpul de viață care i-a fost luat înainte de vreme.

În rugă își află locul și o amintire îndrăzneață: dacă vechea poveste a răpirii Persefonei este adevărată, atunci Iubirea i-a unit și pe stăpânii Infernului înșiși. Orfeu se folosește de această înrudire a experienței pentru a-și sprijini cererea. Așa își formulează eroul argumentul în poem, unde răpirea devine parte a propriei sale încercări de a convinge.

Cântecul suspendă pentru puțin timp chinurile. Ixion încetează să se mai rotească pe roata sa, Sisif se așază pe stânca lui. Până și Eriniile lăcrimează, după cum notează Ovidiu, punând faptul pe seama zvonului. Cât timp răsună cântecul, osândiții încetează mișcările fără sfârșit ale pedepsei lor.

Ambele divinități sunt mișcate. Euridice este chemată dintre umbrele sosite de curând și se apropie încet, cu pasul încă stânjenit de rană. Această încetineală a pasului va căpăta greutate puțin mai târziu, pe drumul în urcuș spre ieșire.

Condiția întoarcerii

Odată cu Euridice, Orfeu primește și o interdicție: cât timp durează ieșirea din lumea subterană, nu are voie să-și întoarcă privirea înapoi. Dacă privește în urmă, darul este anulat.

Adesea condiția este atribuită exclusiv lui Pluton. În textul latin al lui Ovidiu, ambii stăpâni primesc ruga, iar regula este enunțată fără a fi numit cel care o rostește. Vergiliu precizează, în schimb, că Persefona hotărâse ca Euridice să meargă în urma soțului ei. Mențiunea explicită a zeiței are importanță, mai ales când repovestirile ulterioare atribuie întregul acord soțului ei.

Poeții nu oferă o justificare explicită pentru alegerea acestei condiții. O putem citi ca pe o probă a încrederii: Orfeu trebuie să meargă mai departe sprijinindu-se pe o promisiune, fără confirmarea pe care i-ar da-o vederea Euridicei. Este o interpretare a scenei, pe care narațiunea o îngăduie fără s-o impună.

Clipa privirii și îndoiala

La Ovidiu, drumul în urcuș este întunecat și tăcut. Suprafața pământului este deja aproape când Orfeu, temându-se ca Euridice să nu rămână în urmă și dorind s-o vadă, își întoarce ochii. Versul respectiv leagă gestul de neliniștea îndrăgostitului și de dorul de a o privi. Nu se formulează nicio bănuială că zeii l-ar fi înșelat.

Pe acest urcuș, Orfeu este lipsit tocmai de chipul pentru care a ajuns până acolo. Euridice abia i-a fost dată înapoi, și totuși el trebuie să meargă fără s-o vadă. Dacă citim întoarcerea lui ca pe o îndoială, aceasta privește teama de a o pierde din nou pe cea care îl urmează, după prima moarte neașteptată.

Vergiliu descrie altfel întâmplarea. O nebunie bruscă îl cuprinde pe îndrăgostit, iar acesta, pierzând conștiința condiției, se oprește și se întoarce spre Euridice, aproape în pragul luminii. Poetul intervine chiar cu o observație plină de compasiune: greșeala ar putea fi iertată, dacă morții ar ști să ierte.

În pragul luminii, cu ieșirea atât de aproape, privirea anulează darul. La Vergiliu, un triplu vuiet din adâncurile Infernului însoțește ruperea învoielii.

Euridice se pierde a doua oară

În Georgice, Euridicei i se dă un ultim cuvânt. Se întreabă ce nebunie i-a pierdut pe amândoi, simte cum somnul morții îi acoperă ochii și își ia rămas-bun de la Orfeu, întinzând mâinile spre el. Apoi dispare ca fumul în aer. Pentru o clipă, narațiunea trece în propria ei trăire, în timp ce își întinde mâinile neputincioase în întuneric.

Euridice a lui Ovidiu pleacă cu un rămas-bun care abia se mai aude. Naratorul observă că nu s-a plâns de soțul ei, căci singurul lucru pe care i l-ar fi putut reproșa era că o iubise. Explicația îi aparține naratorului; de la ea însăși auzim doar rămas-bunul.

Iubirea pune în mișcare coborârea și, în versiunea lui Ovidiu, participă la greșeala care zădărnicește întoarcerea. A pune totul pe seama lipsei de încredere ar micșora tensiunea scenei. Rămâne dificultatea acelei așteptări, când Euridice i-a fost redată, dar Orfeu încă nu o poate privi.

Orfeu printre animale în arta Renașterii

O altă fațetă a puterii sale apare în relieful din bronz Orfeu cântând animalelor, operă de la începutul secolului al XVI-lea păstrată la Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Placheta italiană are un diametru de doar 10,5 centimetri și este catalogată sub numele „Orpheus Master”, denumirea convențională a autorului ei.

În centrul câmpului circular stă muzicianul, gol, cu o draperie căzând de pe scaunul său. Capul este întors spre stânga imaginii, în vreme ce un picior se întinde în diagonală în jos, spre dreapta. Deasupra figurii se deschid ramurile unui copac cu păsări; pe laturi stau animale, între care, în dreapta, un cerb cu coarne mari. Instrumentul cu coarde pe care îl ține Orfeu se cântă cu arcușul. Detaliul îl mută pe muzicianul antic în lumea renascentistă a meșterului, unde putea fi recunoscut un instrument diferit de lira din izvoarele poetice.

Euridice lipsește din reprezentare, care se concentrează asupra farmecului exercitat de muzică asupra animalelor. Față de coborârea în Hades, relieful pune în lumină o altă latură a aceluiași personaj: muzicianul care adună în jurul său făpturile și le reține atenția.

O a doua întâlnire în lumea de dincolo

Ovidiu revine asupra perechii în cartea a unsprezecea, la versurile 61–66. După ce Orfeu este sfâșiat de menadele din Tracia, umbra lui coboară din nou în locurile pe care le cunoaște. În câmpiile celor evlavioși o caută pe Euridice și, când o găsește, o îmbrățișează.

Acum se plimbă împreună prin lumea de dincolo, când alături, când unul în urma celuilalt, iar poetul revine astfel la mișcarea care provocase a doua pierdere. Orfeu se poate întoarce acum s-o privească pe Euridice fără nicio primejdie, în locurile unde a ajuns și el.