În mănăstirea Stavronikita din Muntele Athos se păstrează una dintre cele mai reprezentative compoziții ale Dodekaortonului pictate de cretanul Theofanis Strelitzas Bathas, în jurul anului 1546, cu dimensiunile de 0,57 pe 0,39 metri. Ea aparține fazei de maturitate a artistului, aceea în care principiile școlii cretane se cristalizaseră deja într-un sistem stabil, verificat, fără ezitări. Tema este Întâmpinarea Domnului, sărbătoarea pe care Biserica o cinstește la 2 februarie, la patruzeci de zile după Nașterea Domnului, cu prilejul obligației pe care o avea fiecare familie a lui Israel de a-L înfățișa pe întâiul născut de parte bărbătească în Templu. Pictorul urmează aici un tip iconografic ale cărui rădăcini, potrivit cercetării de specialitate, coboară până în primii ani de după perioada iconoclastă; trăsătura lui distinctivă este așezarea Pruncului în brațele bătrânului Simeon, și nu în cele ale mamei Sale, un detaliu care, în fapt, determină întreaga compoziție. Pe fond de aur, sub o culminație arcuită verde, personajele se aliniază cu o liniște care nu exclude, după cum se va vedea, o anumită tensiune interioară.
Icoana Întâmpinării Domnului de Theofanis Strelitzas în arta postbizantină
În dreapta, pe un soclu în trepte, stă Simeon, cu părul lung căzând pe umeri și cu un veșmânt bogat în falduri; ține copilul cu ambele mâini, acoperite de propriul său veșmânt, într-un gest de predare către mamă, care se află în fața lui. Hristos poartă un chiton cu mâneci, de culoare aurie-roșiatică, cu benzi late care coboară până la brâul plisat; întoarce capul spre Născătoarea de Dumnezeu și întinde mâna dreaptă, în timp ce stânga, care ține un sul, rămâne sprijinită pe genunchi. Piciorușele goale, ușor îndoite, dau micii figuri o vitalitate ce rezistă frontalității compoziției. În spatele Maicii Domnului se ivește bătrâna proorociță Ana, arătând spre Prunc, cu un sul deschis pe care este scrisă profeția atribuită ei; urmează Iosif, cu o pereche de porumbei în mâini, element care trimite direct la porunca Legii mozaice privind jertfa de ispășire. Textul evanghelic al lui Luca este rezumat aici în imagine, unde fiecare gest funcționează aproape ca un comentariu teologic, nu doar narativ. Primirea Pruncului de către Simeon devine astfel dovadă văzută a Întrupării, întrucât bătrânul, potrivit celebrei sale rostiri, poate acum privi cu seninătate moartea.
Chipul Maicii Domnului: privirea și gestul
Chipul Fecioarei, așa cum este redat prin tușe fine de luminozitate pe un fond închis al proplasmei, păstrează ceva din gravitatea pe care o va căpăta mai târziu în artă figura Mamei care știe. Privirea, ațintită pieziș, nu se întâlnește nici cu Pruncul, nici cu privitorul. Mâna dreaptă, abia ieșită prin deschiderea maforionului mult plisat, se ridică, cu degetele semidesfăcute, într-un gest al cuvântului, nu al mirării, ca și cum s-ar adresa lui Simeon ori ar comenta în tăcere ceea ce se împlinește în fața ei. Fundalul de aur din spatele nimbului nu lasă loc pentru nimic întâmplător, și totuși tensiunea chipului scapă geometriei compoziției. În această tehnică, în care fiecare linie pare premeditată, Theofanis reușește să lase ceva deschis, o interpretare care nu se închide.
Această icoană, integrată în ansamblul Dodekaortonului mănăstirii, nu funcționează doar ca obiect de evlavie; ea constituie o mărturie de prim rang pentru formarea limbajului pictural cretan la mijlocul secolului al XVI-lea, moment în care moștenirea paleologă întâlnește o disciplină nouă, mai coerentă, a desenului și culorii.
