În anii dinaintea lui 1322, la poalele Muntelui Athos, aproape de mănăstirea Vatopedi, a trăit un pustnic pe care patriarhul Filotei Cokinos l-a numit om admirabil atât prin faptele, cât și prin contemplarea sa. Sfântul Nicodim, Călugărul, a început viața sa monahală mult mai departe, pe Muntele Auxentie, lângă Haliacmon, și abia mai târziu, din cauza incursiunilor care devastau acea zonă, s-a refugiat pe Athos. Acolo l-a descoperit Grigorie Palama, uimit de purtarea sa, și a devenit ucenicul său timp de trei ani, plini de post, veghe și rugăciune neîncetată. Din mâinile învățătorului său a primit marele chip al monahilor. Icoana pe care o prezentăm aici nu provine din acea perioadă, ci este o creație contemporană a Mănăstirii Vatopedi, realizată cu respect pentru tehnica bizantină care a definit secole de pictură religioasă pe Muntele Athos. Pictorul rămâne anonim, așa cum se întâmplă adesea în tradiția atonită contemporană, unde opera servește sacralitatea chipului, lăsând în umbră creatorul său. În partea superioară, două inscripții identifică figura: „SFÂNTUL NICODIM” și „DE LA VATOPEDI”, indicând strânsa legătură a sfântului cu mănăstirea care l-a găzduit în ultimii ani ai vieții sale.
Figura călugărului și limbajul artei bizantine
În compoziție domnește chipul îmbătrânit, cu adânci riduri pe frunte și în jurul ochilor, semne pe care tradiția iconografică le atribuie celor ce au petrecut decenii în exercițiul spiritual. Părul alb cade des pe umeri, în timp ce barbă lungă coboară în două vârfuri distincte, un element care se repetă în multe reprezentări ale bătrânilor din iconografia bizantină și post-bizantină. Privirea nu căuta spectatorul. Se uită în zare, parcă adâncită în aceeași luciditate despre care vorbea Filotei. Poartă o mantie închisă la culoare peste o haină interioară albastră, indicativă a veșmântului monahal, fără decorațiuni inutile, deoarece simplitatea aici funcționează ca un element declarativ al vieții ascetice. În mâna sa dreaptă ține o cruce roșie, simbol constant în iconografia călugărilor și sfinților, în timp ce în stânga se desfășoară un tom cu text, așa cum este obișnuit în reprezentările învățătorilor rugăciunii mintale. Cercul luminiței este aproape auster, tipic pentru arta atonită mai recentă, care evită încărcătura de aur în favoarea unei esteticii mai simple, aproape ascetice.
Memoria sfântului se cinstește la 11 iulie, dată pe care mănăstirea Vatopedi o corelează indisolubil cu numele său, deoarece acolo a petrecut perioada care l-a evidențiat ca învățător al unuia dintre cei mai mari teologi ai Bizanțului.
O slujbă în cinstea sa a fost compusă de Haralambos Bousias, ceea ce arată că memoria sa de cult nu a rămas statică în timp, ci a continuat să se îmbogățească.
Iconița, la rândul ei, continuă această tradiție printr-un limbaj vizual care rămâne recognoscibil încă din secolul al XIV-lea, depășind simpla fidelitate arhivistică.
