Hybris, ate, nemesis: lecțiile morale ale miturilor și tragediilor antice

Creon are puterea de a interzice înmormântarea unui mort. Dar are și dreptul? În jurul acestei deosebiri, dintre capacitatea de a impune o hotărâre și dreptatea ei, se construiește o bună parte din „Antigona” lui Sofocle. Regele Tebei își va recunoaște greșeala și va încerca să o repare, însă abia după ce hotărârea sa a dus deja la catastrofă.

Hybris, ate, nemesis: prin acești termeni abordăm adesea depășirea limitelor și urmările ei în literatura greacă antică. Poveștile diferă totuși între ele. Icar și Sisif sunt priviți aici prin prisma tradiției mitologice, în vreme ce Prometeu apare ca protagonist și într-o tragedie păstrată. Alăturarea lor cu Oedip și Creon apropie personaje care suferă din motive foarte diferite: unele știu ce riscă, altele nu-și cunosc nici măcar originea.

Ce însemnau hybris, ate și nemesis

Hybrisul se poate manifesta ca un comportament jignitor, izvorât din sentimentul superiorității. În „Retorica” (II, 2, 1378b), Aristotel descrie mai precis faptul de a-l face pe celălalt să se rușineze, pentru plăcerea pe care făptașul o găsește în umilirea lui. Cuvântul capătă astfel un conținut concret, legat de fapte și de felul în care puterea e folosită față de alți oameni.

Ate atinge însăși capacitatea de judecată. Termenul desemnează rătăcirea funestă, orbirea minții, uneori și nenorocirea care urmează. În cântul XIX al „Iliadei”, Agamemnon o invocă pe Ate când își explică ofensa adusă lui Ahile. Mută o parte din răspundere asupra puterilor divine, deși acceptă să ofere despăgubiri. Auzim explicația eroului însuși, prins într-un conflict cu un alt om.

De nemesis se leagă indignarea față de ceva nedemn sau nedrept. Aristotel, în „Retorica” (II, 9), examinează nemesan ca durere pricinuită de fericirea nemeritată. Zeița Nemesis a fost asociată, de asemenea, cu retribuția și cu pedepsirea lipsei de măsură, dobândind o prezență ușor de recunoscut în iconografie.

Trecerea de la trufie la rătăcire și de acolo la prăbușire oferă o schemă de interpretare utilă. Aplicarea ei cere însă prudență în fiecare operă, mai ales când eroul nu cunoaște împrejurări decisive sau suferă pentru o faptă care i-a ajutat pe alții.

Icar: zborul și condițiile care îl fac posibil

În relatarea poetului roman Ovidiu, în „Metamorfoze” (VIII, 183–235), Dedal făurește aripi ca să fugă din Creta împreună cu fiul său. Îl previne pe Icar să păstreze o cale de mijloc: prea jos, umezeala va îngreuna penele, prea sus, soarele le va distruge. Furat de plăcerea zborului, tânărul își părăsește călăuza și urcă. Ceara care ține aripile se topește, iar Icar cade în mare, strigându-și tatăl.

Povestea poate fi citită ca o avertizare împotriva lipsei de măsură, cu condiția să fim atenți la felul în care Ovidiu povestește căderea. Construcția se desface din cauza căldurii. Nicio divinitate nu apare poruncind moartea tânărului, iar Dedal însuși s-a folosit cu succes de invenția sa ca să scape.

Greșeala lui Icar se produce tocmai când totul pare să funcționeze. Reușita zborului îl face să treacă cu vederea condițiile lui, în timp ce tatăl zboară puțin mai în față și privește îngrijorat înapoi.

Sisif și încercarea de a ocoli moartea

Pe Sisif îl întâlnește Odiseu în lumea morților, în cântul al XI-lea al „Odiseei” (593–600). Împinge o stâncă uriașă spre vârf, stânca se rostogolește iarăși la vale și efortul o ia de la capăt. Scurta descriere homerică redă chinul fără să explice ce nelegiuire l-a atras.

Tradițiile care explică pedeapsa lui diferă. După versiunea atribuită lui Ferecide, Sisif îi dezvăluie zeului fluvial Asopos legătura lui Zeus cu fiica acestuia, Egina. Când Zeus îl trimite pe Thanatos împotriva lui, Sisif reușește să-l întemnițeze. Mai târziu își obține întoarcerea din Hades invocând faptul că nu i se aduseseră onorurile funerare, deși chiar el îi ceruse soției să le omită. Prezentarea mitului de la Brigham Young University deosebește aceste narațiuni de scena homerică, în care motivele condamnării rămân nespuse.

Viclenia lui poate fi interpretată ca o încercare, reluată iar și iar, de a se sustrage destinului comun al oamenilor. În chinul stâncii, orice apropiere de capăt este anulată. Rămâne efortul trupesc, pe care Homer îl face palpabil prin sudoarea și praful din jurul capului său.

Prometeu: când încălcarea le aduce oamenilor un folos

O problemă morală mai dificilă ridică „Prometeu înlănțuit”, piesă transmisă sub numele lui Eschil, deși paternitatea ei a fost pusă la îndoială de cercetarea modernă. Protagonistul este un Titan, o figură divină nemuritoare, iar conflictul său privește supraviețuirea muritorilor.

Țintuit de stâncă pentru că i-a ajutat pe oameni și le-a dăruit focul, Prometeu își prezintă darurile drept condiție a civilizației. Pe cunoștințele pe care li le-a dat își sprijină apărarea, conștient de încălcare și de prețul ei. Alegerea lui îngăduie o lectură a nesupunerii ca răspundere față de cei lipsiți de putere.

A cui dreptate e chemat spectatorul să o accepte? Pedeapsa o impune Zeus, în vreme ce pedepsitul își invocă binefacerea față de oameni. În dialogul despre Ananke, Prometeu susține chiar că și Zeus se supune destinului. În piesa păstrată, conflictul rămâne deschis, iar Titanul continuă să reziste.

În „Perșii”, prețul trufiei regale

În „Perșii” lui Eschil, piesă jucată în 472 î.Hr., dezastrul este legat mai limpede de depășirea măsurii de către un monarh. Fantoma lui Darius explică expediția lui Xerxes prin pretenția acestuia de a supune chiar și Helespontul, aruncând un pod peste mare, ca și cum ar fi putut s-o încătușeze. Este interpretarea teologică și politică a unui personaj dramatic, într-o operă scrisă de un poet grec despre înfrângerea persană.

Dar cine plătește pentru trufia regelui? Piesa insistă asupra morților războiului și asupra jalei care se întinde dincolo de casa regală. Hotărârea se ia în vârful puterii, costul se răsfrânge asupra întregii societăți. Xerxes se întoarce viu, iar Corul caută, în bocet, numele celor pieriți.

Oedip: răspunderea în neștiință

În „Oedip rege” al lui Sofocle, problema se mută la limitele cunoașterii omenești. Ca să scape de oracolul care îi prezice că își va ucide tatăl și se va uni cu mama sa, Oedip părăsește Corintul. Nu știe că Polib și Merope, de care se îndepărtează, sunt părinții săi adoptivi. Pe drumul fugii își va întâlni adevăratul tată, pe Laios, fără să știe cine este.

Ajuns între timp rege al Tebei, se încăpățânează să-l caute pe ucigașul lui Laios. Ancheta îi dezvăluie propria identitate și trecutul pe care nu-l cunoștea. Furia și acuzațiile lui împotriva altora cântăresc greu în judecarea purtării sale, însă paricidul și incestul s-au săvârșit fără cunoașterea legăturii de rudenie. Neștiința aceasta complică orice încercare de a vedea în căderea lui o pedeapsă simplă și proporțională, de vreme ce dezvăluirea îi lovește deopotrivă pe Iocasta și pe copiii lor.

„Antigona” și recunoașterea care vine prea târziu

În „Antigona”, Creon interzice înmormântarea lui Polinice, pe care îl socotește dușman al cetății. Antigona invocă poruncile divine nescrise și datoria față de fratele ei. Se ciocnesc aici pretenții diferite la dreptate, împreună cu neînduplecarea celor care le susțin, aspect examinat și în prezentarea realizată de University College London.

Avertismentul lui Tiresias îl primește Creon la început ca pe un amestec interesat. Când se lasă convins să-și schimbe hotărârea, Antigona s-a sinucis deja. Urmează sinuciderea lui Hemon și a Euridicei. El însuși rămâne în viață, recunoscându-și răspunderea.

Între timp, posibilitatea de a îndrepta lucrurile s-a micșorat dramatic. Creon își poate revoca porunca, dar rămâne față în față cu pierderile pe care ea le-a pricinuit în propria casă.

Nemesis și Prometeu pe vase din secolul al XIX-lea

Pe vasele de la Metropolitan Museum reproduse aici, Antichitatea revine prin arta decorativă a secolului al XIX-lea. Realizate la Copenhaga în jurul anului 1875 de Frederick Sonne, cu decor de V. Wendrich, cele două piese din teracotă urmează reliefuri în marmură ale lui Bertel Thorvaldsen din 1825.

Pe vasul cu Nemesis, zeița, în picioare, ține un sul desfășurat în fața lui Zeus, care șade. Lângă tronul lui se distinge o acvilă. Scena o înfățișează pe Nemesis citindu-i zeului care prezidează judecata însemnarea unei vieți omenești. Pe celălalt vas, Minerva cu coif așază un fluture pe capul micii figuri omenești modelate de Prometeu, care șade în dreapta. Fluturele simbolizează sufletul.

Decorul cu palmete de pe gât și friza cu meandre încadrează scenele. Fotografiile sunt alb-negru și arată deteriorări ale suprafeței vaselor, mai ales în jurul buzelor și al motivelor decorative.