Anaxagora din Clazomene: filosoful Nous-ului la Ribera și Langetti

Cu brațul drept ridicat deasupra capului, într-o mișcare care răsucește umărul și lasă cămașa sfâșiată să se deschidă până la mijlocul trunchiului, bătrânul dintr-un tablou din secolul al XVII-lea aflat la Philadelphia Museum of Art ține un compas de capul articulat și îi coboară brațele spre suprafața unui glob ceresc. Muzeul atribuie pictura în ulei, pe care o datează în jurul anului 1660, lui Giovanni Battista Langetti și identifică personajul cu Anaxagora din Clazomene (c. 500–428 î.Hr.), filosoful presocratic care a fost primul din breasla sa ce a trăit la Atena și primul, din câte știm, care a explicat eclipsele prin interpunerea unui corp ceresc în fața altuia. Cu o generație mai devreme, în 1636, Jusepe de Ribera îl pictase altfel: aplecat asupra unei cărți voluminoase, în haine peticite. Portrete imaginare amândouă, fiecare citește dintr-o altă parte o tradiție care pornește de la puținele fragmente ale filosofului însuși și ajunge, prin Platon și Aristotel, până la biografii Antichității târzii.

De la Clazomene la Atena lui Pericle

Vlăstar al unei familii înstărite și aristocratice din Clazomene, oraș de pe coasta vestică a Asiei Mici, Anaxagora și-a cedat, potrivit tradiției, averea părintească rudelor, pentru a se îndrepta spre filosofie. Anecdotele adunate de Diogenes Laertios în Viețile filosofilor au conturat de timpuriu imaginea gânditorului nepăsător față de tot ce nu privește cerul: rudelor care îl mustrau pentru neglijență le-a răspuns întrebându-le de ce nu se îngrijesc ele însele de avere; celui care l-a întrebat dacă nu-i pasă de patria sa i-a arătat cerul, spunând că îi pasă foarte mult de ea; iar când i s-a cerut să spună pentru ce s-a născut, a răspuns că s-a născut ca să cerceteze soarele, luna și cerul. Asemenea relatări ale literaturii biografice, greu de verificat istoric, au totuși valoare ca mărturii despre felul în care și-l amintea Antichitatea, și le vom regăsi în fața celor două tablouri.

Avea douăzeci de ani, scrie același biograf, când Xerxes a trecut Helespontul, în 480 î.Hr., informație din care se deduce nașterea sa în jurul anului 500 î.Hr. Dincolo de acest punct, aproape fiecare etapă a vieții sale se deplasează în funcție de cercetător, după cum arată în detaliu articolul lui Patricia Curd și John Sisko din Stanford Encyclopedia of Philosophy. Pentru sosirea sa la Atena s-au propus date de la 480 î.Hr., improbabilă pentru o cetate prinsă atunci în război, până la 456 î.Hr., susținută de Mansfeld și urmată de alți cercetători, în vreme ce o reconstituire diferită, cea a lui Janko, îl plasează pe filosof la Lampsacos, ca protejat al lui Temistocle, în anii 466–460 î.Hr., înainte de a ajunge la Atena și de a intra în cercul lui Pericle. În cetate, unde a rămas între douăzeci și treizeci de ani, prieten și protejat al lui Pericle, ideile sale au circulat mult dincolo de cercul restrâns al interlocutorilor săi: le cunoșteau Sofocle și Euripide, poate și Eschil, și în mod sigur comediograful Aristofan.

A scris o singură carte, pe care, după cum spune Socrate în Apologia platoniciană, o putea cumpăra oricine cu cel mult o drahmă. Datarea ei cunoaște aceleași oscilații, din deceniul al optulea al secolului al V-lea până în 440 î.Hr., iar articolul din enciclopedia Stanford consideră deosebit de convingătoare propunerea lui Graham, care indică anii dintre 478 și 466 î.Hr., sprijinindu-se pe două evenimente astronomice de care ne vom ocupa mai jos. S-au păstrat douăzeci și două de fragmente, în total 118 rânduri de text, transmise de filosofi și comentatori ulteriori. În culegerea canonică a presocraticilor alcătuită de Diels și Kranz, Anaxagora poartă numărul 59. Scrierea, după Diogenes, începea cu constatarea că toate lucrurile erau laolaltă până când a venit Nous-ul și le-a rânduit, iar de la acest început filosoful însuși a primit porecla „Nous”.

Acuzația de impietate și Lampsacos

Soarele, pe care religia tradițională îl cinstea ca pe un zeu, era pentru Anaxagora o piatră incandescentă, iar această teză, împreună cu altele socotite primejdioase, l-a adus în fața unei acuzații de impietate. Asupra împrejurărilor procesului relatările antice diferă atât de mult, încât Diogenes înșiră versiunile una după alta, fără să aleagă între ele. După Sotion, acuzatorul a fost Cleon, iar filosoful, care numise soarele o masă incandescentă de metal, a fost condamnat la o amendă de cinci talanți și la exil. După Satiros, l-a acuzat Tucidide, adversar politic al lui Pericle, care a adăugat la impietate și învinuirea de înțelegere cu perșii, astfel încât Anaxagora a fost condamnat la moarte în lipsă. Hermippos vorbea de întemnițare și de eliberare după un apel al lui Pericle către popor, Hieronymos de o achitare datorată mai degrabă simpatiei judecătorilor.

Cercetătorii moderni au plasat procesul în 450, 437, 434 sau 430 î.Hr. Ultima dată, pe care autorii articolului o socotesc cea mai probabilă, leagă cazul de o perioadă în care campaniile eșuate din 431 și 430 î.Hr. și izbucnirea ciumei zdruncinaseră poziția lui Pericle, expunând odată cu el și persoane din anturajul său, între care Fidias și Aspasia. Plutarh pune urmărirea în legătură cu decretul lui Diopeithes, îndreptat împotriva celor ce nu credeau în zei și dădeau învățătură despre fenomenele cerești. În același cadru se citește și o frază pe care Satiros i-o atribuie filosofului, când a aflat în închisoare de condamnarea sa și, totodată, de moartea celor doi fii ai săi: știa că sunt muritori din clipa în care i-a zămislit. Rostită în mijlocul ciumei, care l-a lipsit și pe Pericle de propriii fii, sună mai puțin rece decât dacă ar fi mutată într-un alt an.

Stabilit la Lampsacos, pe țărmul sudic al Helespontului, a murit acolo în 428 î.Hr. Lampsacenii l-au înmormântat cu mari onoruri. Când, spune Diogenes, a fost întrebat ce ar dori să se facă pentru a-i cinsti memoria, a cerut ca băieții cetății să aibă în fiecare an vacanță în luna morții sale, obicei care se păstra încă pe vremea biografului.

Totul în toate: fizica lui Anaxagora

Gândirea sa s-a mișcat între două tradiții. Pe de o parte, milesienii, Thales, Anaximandru și Anaximene, încercaseră să explice lumea prin regularități ale sistemului natural însuși, fără a recurge la zei personificați, iar pe această linie se înscrie Anaxagora, în ale cărui fragmente păstrate cuvântul „zeu” nu apare. Pe de altă parte, Parmenide susținuse că neființa nu poate fi și că, prin urmare, nașterea și pieirea sunt imposibile. Această interdicție clazomenianul o acceptă, dar o interpretează în felul său: elenii, scrie el într-unul dintre fragmente (B17), nu gândesc corect despre naștere și pieire, căci nimic nu se naște și nimic nu piere, ci se amestecă și se desparte din cele ce există deja, și ar fi mai corect să numească nașterea amestec și pieirea despărțire. Mișcarea însă, pe care eleatul o respingea, îi este necesară lui Anaxagora, și în acest punct se îndepărtează de el.

Principiul cel mai strâns legat de numele său este formulat într-un alt fragment (B11): în fiecare lucru există o parte din fiecare lucru. Un lingou de aur conține, după această logică, și pământ, și apă, carne și păr, părți din toate felurile fundamentale de materie, care, pentru a coexista pretutindeni, trebuie să se întrepătrundă. Hrănirea oferea un exemplu aproape didactic. Când un copil mănâncă pâine și bea lapte, iar trupul său capătă carne, sânge și oase, schimbarea nu se datorează transformării unei substanțe în alta, de vreme ce aceste componente se aflau deja în hrană și pur și simplu se acumulează. Întrebarea „cum ar putea părul să ia naștere din ceea ce nu este păr?”, păstrată de un scoliast anonim al lui Grigorie de Nazianz, rezumă raționamentul, deși autenticitatea fragmentului a fost contestată.

Dacă totul se află în toate, rămâne de explicat de ce aurul arată a aur. Răspunsul se găsește în fragmentul B12: fiecare lucru este și a fost în chipul cel mai vădit acela din care conține cel mai mult. Aceasta nu înseamnă, cum se crede adesea, că elementul predominant trebuie să depășească jumătate din masă; e de ajuns să-l întreacă pe fiecare dintre celelalte elemente luat în parte. Posibilitatea unei despărțiri complete, care ar desființa amestecul universal, este exclusă de teza sa despre infinit: în cele mici nu există un minim, ci mereu ceva mai mic, iar în cele mari mereu ceva mai mare (B3). Mai puțin clare, „semințele” pomenite în fragmentul B4b au fost interpretate când ca semințe biologice, când ca termen pentru înseși substanțele fundamentale, din care, într-un fel, încolțesc toate celelalte. Termenul „homeomerii”, în sfârșit, prin care tradiția ulterioară i-a rezumat sistemul, îi aparține cel mai probabil lui Aristotel, nu lui Anaxagora.

Nous-ul și vârtejul cosmic

Dintre toate cele amestecate, doar unul rămâne neamestecat. Nous-ul, potrivit celui mai amplu fragment păstrat (B12), este nelimitat și stăpân pe sine și nu s-a amestecat cu niciun lucru, căci, dacă s-ar fi amestecat, lucrurile cu care ar fi fost amestecat l-ar fi împiedicat să le stăpânească, pe când acum, fiind singur prin sine, cel mai subtil și cel mai pur dintre toate, are cunoaștere deplină despre toate și cea mai mare putere. El a pus în mișcare rotația, care a început dintr-o regiune mică, acum se rotește mai larg și se va roti și mai larg, și tot el a rânduit tot ce avea să fie, tot ce a fost și acum nu mai este, tot ce este și tot ce va fi, împreună cu rotirea în care se mișcă astrele, soarele, luna, aerul și eterul. Vârtejul, extinzându-se, redistribuie materia și face să se ivească obiectele particulare ale lumii, iar într-un alt fragment (B4a) filosoful vorbește despre oameni care locuiesc cetăți și lucrează pământul, cu soare și lună „ca la noi”, formulând o teză despre lumi multiple de aceeași alcătuire, a căror topografie nu este lămurită nicăieri.

Acest principiu, care promitea mai mult decât oferea, a provocat cea mai cunoscută dezamăgire din filosofia antică. În Phaidon-ul lui Platon, Socrate povestește cât s-a bucurat când a auzit că Nous-ul rânduiește toate, așteptând să afle din cartea lui Anaxagora de ce e mai bine ca lucrurile să fie așa cum sunt, și cum, citind-o, a văzut că autorul nu se folosea de Nous pentru a explica ordinea lumii, ci invoca drept cauze aerul, eterul, apa și multe alte ciudățenii. Aristotel a reluat critica, dar a scris și fraza care a fixat locul lui Anaxagora în istoria gândirii: când a afirmat că intelectul se află în natură, ca și în vietăți, drept cauză a lumii și a întregii ei ordini, a părut un om treaz printre cei care, înaintea lui, vorbeau la întâmplare (Metafizica I 3, 984b15).

Ce anume era Nous-ul, cercetarea modernă nu a căzut de acord. Pentru unii interpreți este vorba de o materie aparte, extrem de subtilă, pentru alții de o încercare de a descrie ceva imaterial înainte de a exista limbajul potrivit, în timp ce o a treia lectură vede în el legea naturală însăși. Cei mai mulți cercetători de astăzi, în pofida verdictului Socratelui platonician, îl înțeleg drept cauză teleologică, Sedley cu accent pe o orientare antropocentrică a cosmogoniei, Laks ca discriminare cognitivă continuă a componentelor. Un fragment al lui Philodemos din papirusurile de la Herculaneum (PHerc. 1428), neinclus în culegerea Diels–Kranz și editat de Vassallo, îi atribuie lui Anaxagora ideea că mișcarea datorată Nous-ului a fost, este și va fi totdeauna, adică cosmogonia nu a avut o primă clipă. Influența principiului se citește limpede în intelectul cosmic din Timaios-ul lui Platon, în motorul nemișcat al lui Aristotel și în teoria acestuia despre intelectul uman din Despre suflet.

Eclipse, meteoriți și soarele ca piatră înroșită

Explicarea eclipselor prin interpunere, prin acoperirea unui corp de către altul, pare să se fi sprijinit pe observație și pe mărturii. La 17 februarie 478 î.Hr., o eclipsă inelară de soare, vizibilă din Atena, Clazomene și Lampsacos, și-a aruncat umbra peste cea mai mare parte a Peloponesului, iar corăbierii care străbăteau Egeea puteau transmite vestea. Din asemenea relatări provin poate două afirmații care îi sunt atribuite, altminteri ciudat de precise: că luna este cât Peloponesul și că soarele este mai mare decât luna. De aceea eclipsa din 478 este socotită limita cronologică inferioară pentru redactarea cărții sale.

Tot el a susținut cel dintâi că pe cer există corpuri solide și grele, ținute în loc de rotația violentă a vârtejului, și că unele, biruindu-i forța, vor cădea cândva pe pământ. Câțiva ani mai târziu, în 466 î.Hr. după Pliniu, pe când pe cerul nopții se vedea o cometă, o piatră cât un car a căzut la Aigos Potamoi, pe țărmul Helespontului aflat în fața Lampsacosului, iar Anaxagora a dobândit faima de a fi „prezis” căderea. Diogenes scrie că el prevestise că o piatră va cădea din soare și că Euripide, pe care îl socotește ucenic al lui Anaxagora, numește în Phaeton soarele bulgăre de aur. Același an a adus, potrivit analizei adoptate în articolul din enciclopedia Stanford, și o infirmare: teoria cometelor, pe care filosoful le explica drept conjuncție de planete, era dezmințită de cometa Halley, vizibilă în tot bazinul mediteranean din iunie până în august 466 î.Hr., fapt care pledează pentru publicarea cărții înaintea acelui an. În același mod natural explica tunetul și fulgerul, vârtejurile, grindina și revărsările Nilului, pe care le punea pe seama topirii zăpezilor din munții Etiopiei, în vreme ce își închipuia pământul plat, în formă de tobă.

Un episod povestit de Plutarh arată cum a pătruns teoria în cercul lui Pericle. La 3 august 431 î.Hr., tocmai când flota se pregătea să ridice ancora, s-a produs o eclipsă de soare, iar panica s-a întins printre echipaje. Pericle și-a ținut mantia în fața ochilor cârmaciului înspăimântat și l-a întrebat dacă socotește aceasta un semn înfricoșător; când acela a răspuns că nu, l-a întrebat ce deosebire este față de eclipsă, în afară de faptul că o pricinuise ceva mai mare decât o mantie. Cât despre simțuri, Anaxagora recunoștea că slăbiciunea lor ne împiedică să deosebim adevărul (B21), admitea însă că fenomenele oferă o privire asupra celor nevăzute (B21a), iar Aristotel avea să folosească mai târziu explicația sa a eclipselor ca model de explicație științifică în Analiticele secunde.

Anaxagora în pictura secolului al XVII-lea

Descoperirea și editarea textelor clasice în secolele al XVI-lea și al XVII-lea au reaprins interesul pentru filosofii Antichității, iar la Napoli, unde aristocrația spaniolă a viceregatului alcătuia cea mai importantă clientelă a lui Ribera, figura bătrânului înțelept, sărac și smerit, a devenit un subiect pictural cu o cerere proprie. Catalogul LACMA notează, în legătură cu un filosof din același grup de lucrări, că pictorul îi înfățișa pe gânditori ca pe niște săraci, subliniind devotamentul lor față de țeluri metafizice, nu materiale, și că asceza pe care tradiția o atribuia filosofilor antici, profeților și sfinților găsea ecou la publicul catolic spaniol. Diogenes Laertios, în sfârșit, era izvor nu doar de anecdote, ci și de indicii fizionomice, iar pe baza unor astfel de descrieri se mai încearcă și astăzi identificarea unor figuri fără inscripție.

Compasul și globul ceresc în tabloul de la Philadelphia

Fișa muzeului intitulează lucrarea The Philosopher Anaxagoras, o datează în jurul anului 1660 și o atribuie, cu rezerva lui „atribuit”, lui Giovanni Battista Langetti (1625–1676). Pictură în ulei pe pânză, de 99,7 × 134 cm, cu numărul de inventar W1904-1-25, a intrat în colecție în 1904 prin achiziție din fondul W. P. Wilstach. În scurta sa notă, muzeul îl plasează pe Anaxagora în secolul al IV-lea î.Hr., în timp ce mărturiile antice și literatura filosofică converg spre anii c. 500–428 î.Hr., adică spre secolul al V-lea. Ca trăsături ale figurii, amintește faima sa pentru descoperiri astronomice și matematice și viața sa ascetică, pe care pictorul o semnalează prin veșmântul din piele de animal. Identificarea, de altfel, nu este singura formulată, de vreme ce în unele înregistrări ale reproducerii digitale a lucrării apare și numele lui Arhimede.

Orizontală, compoziția se deschide în stânga spre un cer furtunos, cu nori alb-cenușii și petice de albastru adânc, deasupra unui orizont jos și întunecat, în timp ce figura, așezată în diagonală, umple centrul. Lumina cade puternic pe trunchiul gol și pe cămașa albă, sfâșiată și atârnând deschisă, iar pe umăr, lângă glob, se distinge blana veșmântului. Fața, încadrată de o barbă lungă, cenușie, cu reflexe calde, este văzută în raccourci, cu privirea îndreptată spre glob. Brațul drept se îndoaie deasupra capului și ține instrumentul de capătul de sus, în vreme ce stângul trece prin fața trupului și se sprijină pe o foaie împăturită sau pe o carte, în partea din stânga jos. Globul, pe un suport strunjit, de culoare închisă, înconjurat de inele, poartă figuri desenate de constelații, între care o linie lungă, șerpuită, asemenea trupului unui șarpe, și mici semne roșiatice. Pe masa din dreapta, o mică călimară cu o pană albă de scris și o foaie desfășurată cu un șir de litere care în reproducerea disponibilă nu se pot citi.

Spre deosebire de cititorul lui Ribera, filosoful lui Langetti este pictat în aer liber, sub cerul deschis, în clipa în care măsoară. Alegerea poate fi citită ca transpunere plastică a anecdotelor lui Diogenes, a omului care arată cerul ca patrie a sa și declară că s-a născut ca să cerceteze soarele, luna și cerurile, fără să știm însă dacă pictorul sau comanditarul său aveau în minte tocmai aceste pasaje.

Cartea și hainele peticite în tabloul lui Ribera

În 1636 a fost înregistrată în registrele Banco dello Spirito Santo din Napoli o plată de o sută de ducați, avans dintr-un total de cinci sute, de la Lorenzo Cambi și Simone Verzone către „Gioseppe de Ribera”, pentru douăsprezece tablouri înalte de cinci palme și late de patru, pe fiecare dintre ele pictorul urmând să picteze cu propria mână un filosof, pentru „conte Carlo Felesbergh”, adică principele Karl Eusebius von Liechtenstein, cu un termen de livrare de șase luni. Documentul, publicat în 1983 de Eduardo Nappi și comentat în 1986 de Craig Felton în Burlington Magazine, este citat în catalogul colecției Clowes a muzeului din Indianapolis, în fișa unui filosof de Ribera identificat cel mai probabil cu Euclid, semnat și datat 1637. Din cele douăsprezece tablouri au fost livrate în cele din urmă șase, care au rămas în colecțiile principilor de Liechtenstein până în 1954, când au fost risipite. Euclidul de la Indianapolis măsoară aproximativ 124,7 × 98,7 cm, iar filosoful de la LACMA 124,3 × 99,1 cm.

Anaxagora, pictură în ulei pe pânză din 1636, de 120 × 95 cm, se află într-o colecție particulară. Întoarsă spre stânga, din profil, figura își apleacă fruntea asupra unei cărți groase, pe care o ține cu ambele mâini, una sprijinind-o de dedesubt. Părul alb și cârlionțat și barba albă, fruntea și obrazul primesc lumina ce vine de sus, din stânga, aceeași lumină care albește paginile, pe care se conturează figuri geometrice liniare, în vreme ce fundalul rămâne întunecat și aproape uniform. Tunica aspră, cafenie, este peticită la umăr și la braț cu bucăți de stofă mai deschisă, iar de dedesubt se ivesc un guler gri-albăstrui și o mânecă roșie. La marginea mesei, în primul plan, foi de hârtie împăturite poartă și ele urme slabe de linii. Deasupra lor, în zona întunecată de sub mâna care sprijină cartea, o inscripție executată cu tușă deschisă nu se poate citi cu siguranță în reproducerea disponibilă.

Peticele veșmântului țin de convenția înțeleptului sărac pe care Ribera a cultivat-o în toate seriile sale de filosofi. În cazul lui Anaxagora, totuși, convenția capătă o rezonanță aparte dacă ne amintim relatarea despre tânărul înstărit din Clazomene care și-a lăsat averea rudelor. Figurile geometrice de pe pagini, pe de altă parte, leagă personajul de faima sa de matematician și astronom, aceeași pe care o invocă și muzeul din Philadelphia pentru tabloul lui Langetti. Apartenența lucrării la comanda principelui este documentată în catalogul colecției Clowes, unde Anaxagora este inclus între cele șase tablouri livrate și menționat printre figurile identificate prin inscripții.

Surse și bibliografie

• Curd, P., și Sisko, J. (2026). Anaxagoras. Stanford Encyclopedia of Philosophy, Stanford University (prima publicare 2007, revizuire substanțială la 9 august 2026).
• Diogenes Laertius (1925). Lives of Eminent Philosophers, cartea a II-a, cap. 3 (Anaxagora). Trad. R. D. Hicks. Loeb Classical Library, Harvard University Press.
• Los Angeles County Museum of Art. Jusepe de Ribera, A Philosopher (1637), nr. M.91.125.2, fișă de colecție.
• Philadelphia Museum of Art. The Philosopher Anaxagoras (c. 1660), fișă de colecție.