
Pe latura de nord a bolții altarului, în catholiconul Sfântului Nicolae al Mănăstirii Filantropinon de pe insula din Ioannina, Parabola Samarineanului Milostiv se desfășoară într-o bandă lungă și îngustă. Banda se citește de la stânga la dreapta, de la poarta unei cetăți întărite până la han, iar episoadele succesive ale relatării lui Luca (10, 30-35) se înlănțuie în unul și același peisaj stâncos. Ea aparține celei de-a doua faze de pictură a bisericii, cea din 1542, așa cum o consemnează arhiva Aristotelis Mentzos a Universității Aristotel din Salonic. De patru ori revine samarineanul, cu chipul lui Hristos, în vreme ce călătorul căzut între tâlhari poartă, scris lângă cap, numele de Adam.
Mănăstirea Filantropinon și cele trei faze ale picturii sale murale
În 1291/92, Mihail Filantropenul, vlăstar al unei ilustre case bizantine originare din Constantinopol, a înnoit biserica Sfântului Nicolae, după cum arată inscripția de deasupra intrării în catholicon. Mănăstirea este cunoscută și sub numele de Mănăstirea lui Spanos. Se află la capătul de sud-vest al insulei, pe o înălțime mai ridicată decât a celorlalte mănăstiri ale lacului, alături de mănăstirea Dilios. Face parte dintr-o mică așezare monahală de șapte mănăstiri, care a cunoscut apogeul în secolul al XVI-lea, când Ioannina a devenit principalul centru cultural și economic al nord-vestului Greciei, după cum notează pagina dedicată de Universitatea din Ioannina.
Catholiconul, o bazilică cu o singură navă, a fost pictat în trei faze, pe parcursul a aproximativ trei decenii. Prima decorație datează foarte probabil din 1531/32 și este pusă pe seama inițiativei ieromonahului Neofit Filantropenul. Pictorul ei rămâne necunoscut. În această fază, Myrtali Acheimastou-Potamianou a recunoscut prima capodoperă a școlii locale epirote. În studiul ei despre pictura monumentală a secolului al XVI-lea, ea pune această școală în contrast cu compozițiile mai reținute și mai închise ale lui Teofan Cretanul și le atribuie pictorilor epiroți „o puternică percepție a dramaticului” și „elocvență narativă”.
Zece ani mai târziu, în 1541/42, egumenul Ioasaf Filantropenul a înnoit biserica. Acoperișurile de lemn ale naosului și ale pronaosului au fost înlocuite cu bolți, iar programul iconografic, fidel stilului primei faze, s-a extins pe timpane, pe arce, pe bolți și pe cea mai mare parte a pronaosului. Nici această pictură nu este semnată. Universitatea din Ioannina o atribuie lui Frangos Katelanos. Charikleia Koilakou, într-un studiu despre atelierul familiei Kontaris, trimite la Manolis Chatzidakis și la Eugenia Drakopoulou, care îi atribuie picturile din bolta naosului, din timpanele pereților și din partea superioară a pronaosului. Observă totuși că cercetătorii nu sunt de acord asupra paternității unora dintre ansamblurile care i se atribuie. Despre bolta altarului, unde se află parabola, niciuna dintre cele două surse nu se pronunță explicit.
În 1560 au fost ridicate din temelii și pictate cele trei exonartexuri. Universitatea din Ioannina îi numește aici pe pictorii tebani Frangos și Georgios Kontaris. Acheimastou-Potamianou îi lega de mănăstire cu mai multă prudență, ca autori „foarte probabil” ai picturii din acel an.
De la poarta cetății la han
Povestirea începe de la o cetate cu creneluri, în interiorul căreia se înalță o clădire cu cupolă. În deschiderea întunecată a porții, pe rânduri strânse, este scris începutul versetului despre omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon. Chiar dedesubt, drept în fața zidului, stă o figură cu mantie roșie peste o tunică verde cu guler brodat. Poartă o cunună de frunze în părul cârlionțat și ține o tulpină subțire care se termină, sus, într-un mic smoc de frunze. Locul ei, sub inscripție, îl indică pe călător înainte de nenorocire, încă îmbrăcat și încă în picioare.
Alături izbucnește violența. Patru figuri întunecate înconjoară un bărbat cu fața palidă, care își lasă capul pe spate. Unele ridică ciomege, altele îl înșfacă și îi trag veșmântul. Tâlharii din Evanghelie au devenit demoni. Mai sus, în spatele unui deal, un grup de figuri asemănătoare se îndepărtează cu veșmântul roșu, iar una dintre ele ține un toiag încovoiat la capăt. Lângă ele, inscripția vorbește despre dezbrăcare, lovituri și plecarea tâlharilor. Bărbatul rămâne la pământ, întins pe spate sub picioarele atacatorilor, cu trupul gol presărat cu pete întunecate de răni și cu o pânză albă în jurul mijlocului. În colțul din stânga jos, versetul se încheie cu cuvintele că l-au lăsat aproape mort.
Deasupra scenei, printre stânci abrupte, trec preotul și levitul, fiecare cu propria inscripție, amândoi cu nimb. Preotul poartă un veșmânt cu o bandă bogat ornamentată pe piept, ține palmele deschise și își coboară privirea. Levitul are părul lung și nepieptănat și barba deasă, iar veșmântul îi este redat cu o textură care amintește de blană. Nimburile unor personaje pe care povestirea le aduce în scenă doar pentru a le arăta trecând mai departe se explică, foarte probabil, prin lectura alegorică pe care o dezvăluie numele rănitului.
De la mijloc încolo, compoziția îi aparține samarineanului. Mai întâi se apleacă adânc de pe pantă spre locul unde zace rănitul, iar în nimbul său se disting brațele crucii. Imediat după aceea, îngenuncheat, apucă cu o mână încheietura bărbatului, iar cu cealaltă înclină un vas întunecat, din care toarnă un lichid pe fața lui. Capul rănitului este deja înfășurat într-o pânză albă, iar barba lui a încărunțit. Himationul întunecat al samarineanului se frânge în falduri unghiulare cu lumini albe și se umflă pe spatele lui, mult mai voluminos decât ar cere-o poziția.
În al treilea episod, îl poartă pe umeri. Capul rănitului se pleacă lângă al său, brațul gol atârnă în jos, iar în spatele samarineanului ies în afară picioarele, legate cu bandaje. Niciun animal nu este înfățișat, deși inscripția de mai sus, dintre un turn și han, vorbește despre dobitocul pe spinarea căruia samarineanul l-a urcat pe cel rănit. Hanul este o clădire cu două niveluri, cu deschideri în arc și acoperiș de țiglă, iar o pânză roșie se întinde de pe acoperișul lui până la turnul din față. În fața lui, samarineanul, acum în picioare, îi dă hangiului monedele din parabolă. În colțul din dreapta jos, rănitul șade pe jumătate culcat pe un pat, cu bandaje la cap, la brațe și la picioare.
Același om apare astfel de șase ori, iar samarineanul de patru ori. Nu există chenare care să despartă episoadele. Le delimitează crestele stâncilor, clădirile și inscripțiile.
Adam pe drumul Ierihonului
Numele este scris de două ori lângă capul bărbatului: prima dată când zace părăsit sub picioarele demonilor, a doua oară când samarineanul toarnă peste el untdelemnul și vinul. Identificarea are o lungă preistorie în tâlcuirea parabolei. Origen, în cea de-a 34-a dintre Omiliile la Luca, transmite explicația unuia dintre presbiteri. Potrivit acesteia, omul care coboară este Adam, Ierusalimul este raiul, Ierihonul lumea, iar tâlharii puterile vrăjmașe. Preotul este Legea, levitul profeții, iar samarineanul Hristos. Rănile înseamnă neascultarea, dobitocul trupul Domnului, iar hanul, care primește pe oricine vrea să intre, Biserica. Făgăduința samarineanului că se va întoarce înseamnă a Doua Venire.
Mai multe dintre aceste puncte au devenit vizibile în pictura murală. Tâlharii sunt pictați ca demoni, samarineanul poartă nimb cruciger, iar rănitul se numește Adam. După aceeași logică, nimburile preotului și ale levitului devin inteligibile dacă cele două figuri sunt citite, ca în alegorie, drept Legea și profeții.
Mai puțin sigură este legătura cu absența animalului. Inscripția pomenește dobitocul, însă imaginea îl arată pe samarinean purtându-l el însuși pe Adam pe umeri. Întrucât alegoria identifica animalul cu trupul Domnului, pictura pare să le contopească pe amândouă într-o singură figură. Această interpretare se sprijină numai pe compararea imaginii cu textul și nu decurge din vreo mărturie despre intențiile pictorului sau ale egumenului Ioasaf.
Inscripțiile din Evanghelia după Luca
Nouă inscripții însoțesc episoadele cu cuvintele Evangheliei, fiecare lângă scena pe care o comentează. Pe fondul întunecat sunt scrise cu litere albe, iar pe suprafețele deschise ale stâncilor cu litere închise. În două locuri se adaugă numele lui Adam. Pictorul copiază liber. Verbul κατέβαινεν este scris fonetic ΚΑΤΕΒΕΝ la poartă și ΚΑΤΕΒΕΝΕΝ în versetul preotului, din care lipsește și δέ. Participiul ἐκδύσαντες devine verb la mod personal (ΕΞΕΔΥΣΑΝ). Versetul levitului este prescurtat și omite atât sintagma despre locul în care a ajuns, cât și cuvintele καὶ ἰδών. Pe ușa hanului se citește suma pe care samarineanul i-a dat-o hangiului: doi dinari.
Transcrierea este dată cu majuscule, fără spiritele și accentele notate în original. Abrevierile sunt dezvoltate între paranteze rotunde, iar literele care se disting imperfect sunt întregite între paranteze drepte. Inscripțiile urmează ordinea de lectură a compoziției.
- La poarta cetății
ΑΝ(ΘΡΩΠ)ΟΣ ΤΙΣ ΚΑΤΕΒΕΝ ΑΠΟ Ι(ΕΡΟΥΣΑ)ΛΗΜ ΕΙΣ ΙΕΡΙΧΩ - Deasupra demonilor
Κ(ΑΙ) ΛΗΣΤΑΙΣ ΠΕΡΙΕΠΕΣΕ ΟΙ Κ(ΑΙ) ΕΞΕΔΥΣΑΝ ΑΥ(ΤΟ)Ν Κ(ΑΙ) ΠΛΗΓΑΣ ΕΠΙΘΕΝΤΕΣ ΑΠΗΛΘΟΝ - Jos, în stânga
ΑΦΕΝΤΕΣ ΗΜΙΘΑΝΗ ΤΥΓΧΑΝΟΝΤΑ - Deasupra preotului
ΚΑΤΑ ΣΥΓΚΥΡΙΑΝ ΙΕΡΕΥΣ ΤΙΣ ΚΑΤΕΒΕΝΕΝ ΕΝ ΤΗ ΟΔΩ ΕΚΕΙΝΗ Κ(ΑΙ) ΙΔΩΝ ΑΥ(ΤΟ)Ν ΑΝΤΙΠΑΡΗΛΘΕΝ - Lângă levit
ΟΜΟΙΩΣ ΔΕ Κ(ΑΙ) ΛΕΥΙΤΗ(Σ) ΑΝΤΙΠΑΡΗΛΘΕ - Pe stâncile din centru
ΣΑΜΑΡ(ΕΙ)ΤΗΣ ΔΕ ΤΙΣ ΟΔΕΥΩΝ ΗΛΘΕ ΚΑΤ ΑΥ(ΤΟ)Ν Κ(ΑΙ) ΙΔΩΝ ΑΥ(ΤΟ)Ν ΕΣΠΛΑΓΧΝΙΣΘΗ - Chiar dedesubt
Κ(ΑΙ) ΠΡΟΣΕΛΘΩΝ ΚΑΤΕΔΗΣΕ ΤΑ ΤΡΑΥΜΑΤΑ ΑΥ(ΤΟ)Υ ΕΠΙΧΕΩΝ ΕΛΑΙΟΝ Κ(ΑΙ) ΟΙΝΟΝ - Între turn și han
ΕΠΙΒΑΣΑΣ ΔΕ ΑΥ(ΤΟ)Ν ΕΠΙ ΤΟ ΙΔΙΟΝ ΚΤΗΝΟΣ - Pe ușa hanului
ΕΔΩΚΕΝ ΤΩ ΠΑΝΔΟΧ[ΕΙ] ΔΥΟ ΔΗΝΑΡΙΑ - Lângă capul rănitului
ΑΔΑ[Μ] și ΑΔΑΜ
Traducere în limba română
Traducerea cuprinde inscripțiile reprezentării, adică pasaje din Luca 10, 30-35 și cele două consemnări ale numelui lui Adam, în ordinea transcrierii.
- Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon.
- Și a căzut între tâlhari, care l-au dezbrăcat și, după ce l-au rănit, au plecat,
- lăsându-l aproape mort.
- Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături.
- La fel și un levit a trecut pe alături.
- Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă.
- Și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin.
- Și, punându-l pe dobitocul său…
- I-a dat hangiului doi dinari.
- Adam, de două ori.
Surse și bibliografie
- Universitatea Aristotel din Salonic, Arhiva Aristotelis Mentzos. Monastery of Agios Nikolaos of Philanthropinoi, Lake Pamvotida, Ioannina, Greece: Interior, The good Samaritan, sanctuary vault, north side (1542). BYZART Project.
- Αχειμάστου-Ποταμιάνου, Μ. (1992). Ζητήματα μνημειακής ζωγραφικής του 16ου αιώνα. Η τοπική ηπειρωτική σχολή. Δελτίον της Χριστιανικής Αρχαιολογικής Εταιρείας, 16, 13–32.
- Κοιλάκου, Χ. (2001). Επισήμανση τοιχογραφιών του εργαστηρίου των θηβαίων ζωγράφων Γεωργίου και Φράγκου Κονταρή στην περιοχή της γενέτειράς τους. Δελτίον της Χριστιανικής Αρχαιολογικής Εταιρείας, 22, 191–208.
- Universitatea din Ioannina, Departamentul de Istorie și Arheologie. St Nicholas Monastery (Philanthropene Monastery).
Citați acest articol
Cum se citează acest articol
Pafilis, T. M. „Parabola Samarineanului Milostiv în Mănăstirea Filantropinon”. Enciclopedia Greacă, 21 noiembrie 2026. https://www.elpedia.gr/ro/parabola-samarineanului-milostiv-manastirea-filantropinon/.
Pafilis, T. M. (2026, 21 noiembrie). Parabola Samarineanului Milostiv în Mănăstirea Filantropinon. Enciclopedia Greacă. https://www.elpedia.gr/ro/parabola-samarineanului-milostiv-manastirea-filantropinon/
Pafilis, T. M. „Parabola Samarineanului Milostiv în Mănăstirea Filantropinon”. Enciclopedia Greacă, 21 noiembrie 2026, https://www.elpedia.gr/ro/parabola-samarineanului-milostiv-manastirea-filantropinon/. Accesat la .
Pafilis, T. M. (2026) „Parabola Samarineanului Milostiv în Mănăstirea Filantropinon”, Enciclopedia Greacă, 21 noiembrie. Disponibil la: https://www.elpedia.gr/ro/parabola-samarineanului-milostiv-manastirea-filantropinon/ (Accesat la: ).





