Sfântul Adalbert de Praga | Viața și mucenicia

Sfântul Adalbert de Praga cu mitră și carte deschisă, alături de Sfântul Procopie, pe fond auriu. — Sfântul Adalbert de Praga și Sfântul Procopie de Sázava. Maestrul din Eggenburg, cca 1490–1500, ulei pe lemn de molid cu fond auriu. Metropolitan Museum of Art, New York, nr. inv. 44.147.1. Domeniu public.

Sfântul Adalbert de Praga, cunoscut în tradiția cehă drept Vojtěch, iar în cea poloneză drept Wojciech, a fost episcopul unui oraș în care organizarea creștină era încă în curs de formare, însă activitatea sa a depășit hotarele Boemiei, într-un spațiu european unde misiunea bisericească era strâns legată de relațiile dintre principi. Născut în jurul anului 956 și ucis la 23 aprilie 997, în timpul misiunii la prusieni, a dobândit după moarte un loc aparte în istoria Europei Centrale. Legătura sa cu locuri diferite explică și prezența mai multor nume în izvoare, toate privind aceeași persoană.

Din Boemia pe scaunul episcopal al Pragăi

În familia Slavník, cu reședința la Libice, în Boemia, s-a născut viitorul episcop, fiul lui Slavník și al Střezislavei. Această origine îi asigura accesul la învățătură, dar îl plasa totodată în rețeaua familiilor puternice ale regiunii, de care o carieră bisericească greu putea rămâne neatinsă. Relatările hagiografice leagă închinarea lui Bisericii de o boală gravă din copilărie și de făgăduința părinților, motiv care ține de felul în care biografii obișnuiau să prezinte chemarea timpurie a unui sfânt.

Anii de studiu la Magdeburg l-au pus în contact cu cultura bisericească latină și cu arhiepiscopul Adalbert, al cărui nume l-a primit. Întors în Boemia, a intrat în cler, iar după moartea lui Thietmar, primul episcop al Pragăi, a fost ales succesorul acestuia; hirotonia sa întru episcop este situată în 983. A fost așadar al doilea episcop al Pragăi, într-o vreme în care scaunul ținea, din punct de vedere bisericesc, de Mainz.

Imaginea păstorului sever, care își folosea mijloacele pentru săraci și se împotrivea negoțului cu prizonieri creștini, ocupă un loc însemnat în tradiția vieții sale. Trebuie totuși observat că aceste descrieri s-au păstrat mai ales prin texte scrise spre a-i pune în lumină sfințenia. În ele, conflictele episcopului cu cei din jur capătă și o funcție exemplară, de vreme ce înfățișează greutățile răspunderii pastorale.

Retragerile din scaun și viața monahală

Cele două șederi ale lui Adalbert în Italia se numără printre punctele cele mai discutate ale biografiei sale. La Roma s-a stabilit în mănăstirea Sfinților Bonifaciu și Alexie de pe colina Aventin, unde viața monahală îi oferea un cadru diferit de cel al conducerii eparhiei, fără ca aceasta să însemne că legătura lui cu scaunul Pragăi fusese ruptă definitiv.

Potrivit reexaminării cronologice propuse de istoricul David Kalhous, prima ședere romană se întinde din a doua jumătate a anului 989 până la mijlocul lui 992, iar a doua din toamna lui 995 până în iunie 996. Cercetătorul sugerează chiar ca prima plecare să fie privită mai degrabă ca pelerinaj decât ca simplă fugă dinaintea unui conflict iminent, în timp ce pentru a doua recunoaște mai limpede amenințarea unui pericol. Studiul respectiv arată cât de diferit poate fi înțeleasă o viață atunci când sunt verificate distanțele în timp și intențiile celor care au povestit-o.

Întoarcerea la Praga și noua plecare trebuie deci citite în condițiile epocii, când impunerea normelor bisericești atingea practici sociale înrădăcinate și se putea lovi de rezistența unor factori puternici. A pune toate aceste dificultăți exclusiv pe seama caracterului episcopului sau, în bloc, pe seama purtării unui întreg popor ar îngusta o istorie pentru care dispunem doar de mărturii fragmentare.

Cum se citesc primele sale vieți

Viața lui Adalbert o cunoaștem mai ales din două scrieri hagiografice latinești timpurii: Vita prior, atribuită în mod tradițional lui Ioan Canaparius, și viața alcătuită de Bruno de Querfurt. Apropierea lor în timp de evenimente le conferă o valoare deosebită, însă faptul că au fost concepute ca vieți de sfinți cere să examinăm laolaltă materialul istoric și felul în care este organizată narațiunea.

Cu privire la redactarea Vitei prior, mai precis, s-au propus interpretări diferite în ce privește autorul și mediul din care provine, iar textul s-a păstrat în mai multe prelucrări. Discuția privește și imaginea persoanei înseși, căci alegerea unui episod, dezvoltarea unui conflict sau accentul pus pe chemarea monahală puteau sluji unui anumit model de sfințenie.

O prudență asemănătoare cer și relatările despre legătura sa cu Ungaria și despre botezul viitorului rege Ștefan, care au intrat pe scară largă în biografia sa bisericească. Această tradiție poate fi pomenită ca tradiție, lăsând deschisă problema datei exacte și a împrejurărilor, în loc să fie folosită pentru a umple cu certitudine golurile parcursului său.

Misiunea la prusieni și mucenicia

Cu sprijinul principelui polonez Boleslav I, Adalbert a pornit în 997 spre sudul Mării Baltice, ca să le propovăduiască prusienilor. Este vorba despre vechile populații baltice înrudite cu lituanienii, a căror identitate trebuie deosebită de Prusia germană de mai târziu, pentru ca relatarea să rămână în geografia și în condițiile politice ale secolului al X-lea.

Misiunea a întâmpinat împotrivire și s-a încheiat cu moartea sa, la 23 aprilie 997. Relatările descriu un atac armat și o decapitare, în vreme ce locul exact și unele amănunte ale ultimelor sale zile rămân subiect de dezbatere. Însoțitorii lui au supraviețuit și au dus vestea, ceea ce a îngăduit păstrarea amintirii misiunii și căutarea moaștelor sale.

Distanța istorică are aici o însemnătate aparte. Descrierile ulterioare ale religiei prusienilor provin adesea de la autori creștini cu experiențe și scopuri diferite; transpunerea lor ca atare în vremea lui Adalbert poate crea o imagine uniformă a unor societăți ale căror diferențieri interne ne sunt cunoscute doar în mică măsură.

Gniezno și formarea cinstirii sale

Boleslav a obținut aducerea trupului înapoi și înmormântarea lui la Gniezno, unde mormântul a devenit curând loc de pelerinaj. Cunoscuta relatare potrivit căreia pentru răscumpărare s-a dat aur cât cântărea trupul aparține tradiției legate de strămutarea moaștelor și exprimă foarte plastic valoarea care li se recunoștea.

În 999 este situată canonizarea sa de către papa Silvestru al II-lea, iar în anul 1000 împăratul Otto al III-lea a venit ca pelerin la mormântul lui. Vizita a fost legată de întemeierea Arhiepiscopiei de Gniezno și de întărirea poziției bisericești a principatului polonez, într-un context în care cinstirea unui mucenic putea influența și recunoașterea publică a unui loc. Această relație este cercetată de Monika Salmon-Siama în studiul ei despre nașterea cultului său în Polonia medievală.

Reprezentare tipărită alb-negru a Sfântului Adalbert cu mitră și cârjă, între inscripții latinești. — Sfântul Adalbert pe o filă din lucrarea „Series Archiepiscoporum Gnesnensium…” a lui Stefan Damalewicz, Varșovia, 1649. Institutul Național Ossoliński, Wrocław, XVII-3809. Domeniu public.

În Biserica Catolică pomenirea sa este cinstită la 23 aprilie, cu o însemnătate deosebită în țările Europei Centrale. Aceeași dată apare și în calendare ortodoxe, iar în comunitățile care urmează calendarul iulian ziua bisericească de 23 aprilie corespunde astăzi zilei de 6 mai din calendarul civil. Prezența sa în ambele tradiții se leagă de locul pe care îl ocupă între sfinții care au trăit înainte de schisma din 1054.

Chipul său în pictură și în relicvar

În pictura Maestrului din Eggenburg, realizată în jurul anilor 1490–1500, Adalbert este înfățișat în stânga, cu mitră episcopală și cârjă, ținând o carte deschisă, iar alături de el stă Sfântul Procopie de Sázava. Fondul auriu și veșmintele așază figurile în limbajul pictural al artei europene din Evul Mediu târziu, la câteva secole după viața personajelor reprezentate. Lucrarea se păstrează la Metropolitan Museum of Art din New York.

Bust-relicvar din argint al Sfântului Adalbert, cu decor aurit și mitră împodobită cu pietre colorate. — Bust-relicvar al Sfântului Adalbert, cca 1500, dar al lui Vladislav al II-lea. Tezaurul catedralei Sfântul Vitus, Praga. Fotografie: Packare, 12 februarie 2015, CC0.

O altă folosire a chipului său se vede în relicvarul din tezaurul Sfântului Vitus de la Praga, unde sfântul este redat ca bust din argint parțial aurit, cu mitră împodobită cu pietre. Darul lui Vladislav al II-lea este consemnat în inventarul tezaurului din 1503, iar documente înrudite leagă executarea busturilor sfinților ocrotitori locali de lucrări din anii 1498–1500. Chipul episcopului devenise între timp parte a vieții liturgice a catedralei, de vreme ce la marile sărbători relicvarele erau așezate pe altarul principal.