Sfinții Nereu și Ahile: mărturiile și tradiția Domitilei

Sfinții Nereu și Ahile sunt legați de unul dintre cele mai importante cimitire creștine ale Romei, catacombele Domitilei de pe Via Ardeatina, unde cinstirea mormintelor lor căpătase deja o expresie publică în secolul al IV-lea, în vreme ce informațiile despre viața lor anterioară rămân puține. În narațiunea hagiografică ulterioară, ei apar ca slujitori ai unei femei din familia imperială, Flavia Domitila, alături de care împărtășesc exilul și atașamentul față de credința creștină; cea mai veche mărturie păstrată îi plasează însă în rândurile armatei romane.

Din această nepotrivire decurge întrebarea istorică esențială: cum s-a constituit istoria lor comună, de vreme ce tot ce știm provine din texte din epoci diferite, scrise pentru nevoi diferite ale comunității bisericești?

Inscripția papei Damasus

În anii papei Damasus I, între 366 și 384, a fost compusă în cinstea celor doi mucenici o epigramă latină, așezată la locul înmormântării lor, care le descria convertirea în limbajul serviciului militar. Potrivit textului, cei doi bărbați îndeplineau sarcini aspre, ascultând de frică poruncile unui tiran, până când primirea credinței creștine i-a determinat să părăsească tabăra și să lepede armele împreună cu însemnele serviciului lor.

Damasus acordă o greutate deosebită acestei schimbări de atitudine, în care ascultarea de odinioară față de putere face loc mărturisirii lui Hristos. Informația permite recunoașterea unui nucleu vechi al tradiției, cu soldați care își schimbă credința și încetează să mai slujească, fără să ofere însă numele împăratului sau o dată precisă a morții lor.

Fragmente ale inscripției de marmură au fost descoperite în timpul săpăturilor din secolul al XIX-lea, iar poemul complet se păstrase și în culegeri manuscrise, ceea ce îngăduie cercetarea descoperirii materiale împreună cu tradiția ei scrisă.

Când au trăit și unde au fost cinstiți

Datarea muceniciei în jurul anului 98, reluată de unele biografii mai noi, depinde de narațiunea care îi leagă pe cei doi sfinți de Domitila și de vremurile lui Domițian și Traian. Întrucât cea mai veche inscripție nu-l numește pe persecutor, această dată trebuie tratată ca element al unei tradiții anume, cu un alt grad de certitudine decât existența și cinstirea mucenicilor înșiși.

În documentația arheologică a Comisiei Pontificale de Arheologie Sacră este considerată mai probabilă legătura lor cu persecuția lui Dioclețian, în jurul anului 304, iar marea bazilică a cimitirului este atribuită epocii papei Siricius, la sfârșitul secolului al IV-lea. Cu coloane care împărțeau spațiul în trei nave și cu absida încheind nava centrală, edificiul arată amploarea pe care o dobândise prezența cultică a mucenicilor în cimitir.

În săpăturile conduse de Giovanni Battista de Rossi în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea a ieșit la iveală și un relief care înfățișează executarea lui Ahile pe o coloană mică, cu o inscripție ce permite identificarea lui. Alăturarea numelui și a imaginii are o însemnătate aparte, deoarece leagă o persoană anume de amenajarea monumentală a locului, independent de detaliile adăugate mai târziu în viața sa.

Actele și legătura cu Domitila

Într-o etapă ulterioară, probabil în secolul al V-lea sau al VI-lea, s-a alcătuit ampla Mucenicie a lui Nereu și Ahile, cunoscută în tradiție latină și greacă, în care povestea lor este integrată într-o rețea mai largă de personaje ale creștinismului roman timpuriu. Actele mucenicilor îi prezintă pe cei doi ca eunuci, cămărași ai Domitilei, botezați de Sfântul Apostol Petru, care o îndeamnă să se închine fecioriei și să renunțe la căsătoria plănuită cu Aurelian.

Urmează exilul în Pontia, actuala Ponza, și conflictul cu pețitorul respins, în timp ce narațiunea se împletește cu alte istorii de mucenici și cu tradiții legate de Petru. Închinarea feciorelnică a Domitilei capătă aici un loc central, căci din ea pornesc presiunile și hotărârile care duc la desfășurarea muceniciei.

Distanța în timp față de evenimente și construcția literară complexă impun prudență atunci când Actele sunt folosite ca izvor biografic. Ele rămân totuși o mărturie esențială despre felul în care comunitățile creștine de mai târziu înțelegeau închinarea vieții lui Dumnezeu și legau între ele diferite locuri de memorie ale Romei.

Problema identității Flaviei Domitila

Despre Domitila există și o mărturie din afara Actelor: Eusebiu de Cezareea, în Istoria bisericească, relatează că o anume Flavia Domitila, nepoată de soră a consulului Flavius Clemens, a fost exilată în Pontia din pricina mărturisirii lui Hristos. Mărturia a fost consemnată la începutul secolului al IV-lea și se referă la epoca lui Domițian, fără să-i includă în pasajul respectiv pe Nereu și Ahile.

Distincția trebuie păstrată, mai ales când viețile prescurtate contopesc rude din dinastia Flaviilor și îl transformă pe Flavius Clemens în logodnicul sfintei. În Acte, așa cum le rezumă catalogul științific NASSCAL, pețitorul se numește Aurelian, astfel că înlocuirea lui cu Clemens adaugă o confuzie în plus între izvoare.

Pomenirea bisericească

În Biserica Romano-Catolică, Sfinții Nereu și Ahile sunt sărbătoriți la 12 mai, cu memorie facultativă în calendarul roman general. Vechimea cinstirii lor este confirmată și de omilia a 28-a la Evanghelii a Sfântului Grigorie cel Mare, rostită în biserica mucenicilor la sărbătoarea lor, fără ca predicatorul să adauge date biografice concrete.

În tradiția Prologului slav, receptarea aceleiași pomeniri a urmat un drum aparte: texte medievale care invocau omilia lui Grigorie au transmis numele într-o formă alterată, Ieremia și Arhilie. Sub aceste nume, pomenirea a fost înscrisă la 6 aprilie, informație ce trebuie citată împreună cu proveniența ei precisă din Prolog, în loc să fie prezentată drept practică calendaristică unitară a întregii Biserici Ortodoxe.

De la tradiția romană la pictură

Prezența comună a Domitilei și a celor doi mucenici este pusă în lumină de Cristoforo Roncalli, zis Pomarancio, în pânza realizată în jurul anilor 1598–1599 pentru biserica Santi Nereo e Achilleo din Roma. În centru stă sfânta, purtând coroană și ramură de palmier, între două figuri masculine, iar deasupra îngerii țin cununi, mutând atenția de la încercarea pământească spre recunoașterea cerească a muceniciei.

La Rubens, în 1608, același grup capătă o altă mișcare, gesturile și faldurile bogate ale veșmintelor legând figurile sub o mulțime de îngeri. Lucrarea de la Santa Maria in Vallicella aparține vieții plastice ulterioare a tradiției, din care pictorul preia un grup de sfinți deja constituit, fără ca această grupare să ofere o dovadă istorică de sine stătătoare pentru o lucrare comună a lor.

În compoziția anterioară a aceluiași artist, din anii 1606–1607, păstrată la Muzeul din Grenoble, Domitila și cei doi mucenici se integrează într-o adunare mai amplă în jurul Sfântului Grigorie, sub icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Alegerea personajelor ține de moaștele păstrate de biserica romană căreia îi era destinat tabloul, iar privirile și mișcarea trupurilor îl conduc pe privitor spre partea superioară, unde icoana este înconjurată de îngeri și de ornamente vegetale.

Izvoare și bibliografie

• Burke, T. (2024). „Acts of Nereus and Achilleus”. e-Clavis: Christian Apocrypha, NASSCAL.
• Eusebiu de Cezareea. Istoria bisericească, III, 18. Traducere engleză de Arthur Cushman McGiffert, ed. Philip Schaff, Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a doua, vol. 1 (1890). Christian Classics Ethereal Library.
• Istituto Centrale per il Catalogo e la Documentazione. „I Santi Nereo, Achilleo e Domitilla”. Catalogo generale dei Beni Culturali, nr. 1201030011.
• Musée de Grenoble. „Saint Grégoire pape, entouré de saints et de saintes, vénérant l’image miraculeuse de la Vierge à l’Enfant, dite de Santa Maria in Vallicella”. Prezentarea științifică a lucrării lui Rubens, 1606–1607.
• Pontifical Commission for Sacred Archaeology. „Catacombs of Domitilla”. Secțiune din prezentarea catacombelor romane.
• University of Oxford (2018). „E07153: Latin poem by Pope Damasus, for an inscription commemorating Nereus and Achilleus”. The Cult of Saints in Late Antiquity, înregistrarea E07153.
• Zaitsev, D. V. (2022). „Нерей и Ахилий”. Православная энциклопедия, vol. 49, p. 32–34.