Solon din Atena: viața legiuitorului între istorie și tradiție

Solon din Atena este o figură a Greciei arhaice despre care avem, dincolo de ceea ce au povestit urmașii, și propria lui voce: fragmente, adică, din elegiile și iambii săi, păstrate pentru că le-au citat, în sprijinul propriilor relatări, Constituția atenienilor aristotelică, în secolul al IV-lea î.Hr., și Plutarh, biograful din Cheroneea, la vreo șapte secole după evenimente. Biografia legiuitorului se sprijină așadar pe trei straturi de mărturii de credibilitate inegală: pe versurile lui Solon însuși, în care omul politic se justifică și își apără opera; pe istoria constituțională a Atenei, care i-a citit legile cu ochii democrației clasice; și, în sfârșit, pe tradiția anecdotică, cu călătoriile, întâlnirile cu regi și zicerile ei, care l-a așezat printre Cei Șapte Înțelepți și i-a asigurat, peste secole, un loc în pictura Europei moderne. A despărți cu exactitate aceste straturi nu e întotdeauna cu putință. Se poate însă, la fiecare pas al relatării, spune pe care dintre ele te sprijini.

Origine și tinerețe: un nobil în negoț

În privința tatălui, anticii erau aproape toți de acord: acesta era Execestides, om, după cum notează Plutarh în Viața lui Solon, cu o avere și o putere politică mijlocii, dar dintr-o casă care își trăgea obârșia din Codros, după tradiție ultimul rege al Atenei; o mărturie izolată, pe care biograful o consemnează fără să și-o însușească, îi dădea drept tată pe un oarecare Euphorion. Mama lui, după Heraclide din Pont, era verișoară cu mama lui Pisistrate, înrudire pe care relatarea de mai târziu a încărcat-o cu toată greutatea rivalității politice dintre cei doi bărbați. Anul nașterii nu ne-a fost transmis, iar datările care circulă, în jurul lui 640 sau 630 î.Hr., sunt calcule retroactive pornind de la arhontatul său și de la tradițiile privitoare la vârsta lui, nu informații directe ale izvoarelor.

Ceea ce tradiția scoate în evidență din tinerețea lui este orientarea spre negoț. Tatăl, potrivit lui Hermippos, citat de Plutarh, își împuținase averea cu binefaceri și favoruri, iar fiul, crescut într-o casă deprinsă să-i ajute pe alții, nu să fie ajutată, se rușina să primească sprijin, deși n-ar fi lipsit cei gata să i-l ofere. Unii autori antici voiau totuși ca drumurile tânărului să fi urmărit mai degrabă cunoașterea și experiența decât câștigul, interpretare care se potrivește, poate prea bine, cu înțeleptul din povestirile ulterioare; de aici biograful trece la versul pe care Solon l-ar fi rostit adesea la bătrânețe, că îmbătrânea învățând mereu multe, „γηράσκειν αἰεὶ πολλὰ διδασκόμενος”, în redarea indirectă a lui Plutarh. Un aristocrat negustor nu era de altfel o anomalie în lumea de la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr., unde comerțul pe mare, cum observă chiar Plutarh, aducea prietenia regilor, experiența lucrurilor și cinste.

Elegia despre Salamina

Primul act al vieții sale publice e legat de Salamina, insula pe care atenienii și megarienii și-o disputau într-un război lung și, pentru Atena, nefericit. După relatarea păstrată de Plutarh și de Diogenes Laertios, atenienii, obosiți de înfrângeri, interziseseră sub pedeapsa cu moartea orice propunere de reluare a luptei, iar Solon, prefăcându-se nebun, a apărut în agora cu o căciulă de pâslă pe cap și a recitat o elegie despre insula pierdută (după Diogenes, purta o cunună și l-a pus pe crainic s-o recite), care i-a înflăcărat pe cetățeni într-atât încât războiul a fost reluat și Salamina a trecut în stăpânirea atenienilor. Scena are toate trăsăturile anecdotei moralizatoare, iar nebunia prefăcută pare o explicație născocită ulterior pentru a acoperi distanța dintre lege și încălcarea ei. Elegia a existat totuși, de vreme ce s-au păstrat din ea versuri în care poetul își dorește să fi fost mai curând cetățean al vreunei insule neînsemnate decât atenian, arătat cu batjocură de ceilalți drept unul dintre cei care au părăsit Salamina. Poezia ca faptă politică, așadar: un mijloc la care Solon nu va renunța nici atunci când va trebui să le explice concetățenilor legile sale.

Criza Aticii și arhontele din 594/3 î.Hr.

Ca să înțelegi de ce facțiunile rivale ale Atenei au acceptat, la începutul secolului al VI-lea î.Hr., să încredințeze unui singur om refacerea cetății, trebuie să-ți amintești ce se petrecuse înainte: încercarea eșuată a lui Cylon de a pune mâna pe putere ca tiran, reprimarea ei sângeroasă de către alcmeonidul Megacles, legislația lui Dracon, care nu atinsese rădăcina răului, și mai ales impasul îndatorării. Cei mai mulți dintre micii agricultori, după cum rezumă D. I. Kyrtatas în Η Ελληνική Αρχαιότητα („Antichitatea greacă”), se împrumutau punând garanție propria persoană, iar cine nu putea plăti ajungea sclavul creditorului sau era vândut în afara Aticii, în vreme ce pământul cel mai bun și aproape toată puterea politică se aflau în mâinile câtorva familii. O parte a cercetării leagă această situație de hectemori, cultivatori care, după interpretarea dominantă, dădeau a șasea parte din recoltă cuiva mai puternic; cine erau mai exact și ce legătură îi lega de pământ rămâne însă subiect de dezbatere.

Solon a deținut funcția anuală de arhonte eponim în 594/3 î.Hr., cu mandatul de a legifera. Data, pe care cronografii antici o transmiteau în mod concordant, a început să fie pusă la îndoială după publicarea, în 1891, a papirusului Constituției atenienilor, deoarece două pasaje ale lucrării păreau să indice o altă succesiune în timp. N. G. L. Hammond a susținut, într-un studiu din 1940, că textul plasează arhontatul și seisachtheia în 594/3, iar un al doilea mandat, în cursul căruia a fost votat corpul principal al legilor, în 592/1, în vreme ce alți cercetători au propus o datare și mai târzie a reformelor. Punctul de reper convențional rămâne, oricum, 594/3.

Seisachtheia și horoi de pe pământ

Prima măsură, și pentru contemporanii săi cea mai importantă, a fost seisachtheia, „scuturarea poverilor”, cum spune însuși cuvântul: datoriile au fost anulate, împrumutul garantat cu libertatea personală a fost interzis de atunci înainte, cei înrobiți pentru datorii au fost eliberați, iar cei vânduți în țări străine au fost aduși înapoi acasă. Solon însuși, într-un poem pe care ni l-a păstrat Constituția atenienilor, cheamă drept martor al operei sale pământul negru al Aticii, din care, spune el, a smuls horoi înfipți pretutindeni, astfel încât el, odinioară rob, să fie acum liber. Ce erau, de fapt, acești horoi? Opinia cea mai răspândită i-a socotit pietre de hotar care făceau cunoscută sarcina ce apăsa asupra moșiei, o ipotecă sau obligația de a ceda o parte din recoltă, în timp ce Kyrtatas preferă interpretarea unor tăblițe de lemn pe care erau consemnate obligațiile cultivatorilor față de marii proprietari, tăblițe a căror îndepărtare elibera deodată pământul și pe cei care îl lucrau. Într-un punct, cel puțin, izvoarele converg: legiuitorul a refuzat reîmpărțirea pământului, pe care o cereau cei mai radicali dintre susținătorii săi, lăsând astfel neatinsă structura proprietății.

Clase, tribunale și dreptul fiecărui cetățean

Dincolo de datorii, Solon a reorganizat raportul dintre avere și putere, împărțindu-i pe cetățeni în patru tele, adică clase censitare, după producția agricolă anuală: pentacosiomedimni, cavaleri, zeugiți și teți. Cei nouă arhonți proveneau din primele două clase, iar celelalte magistraturi erau repartizate între primele trei după venit, în vreme ce teții, cetățenii cei mai săraci, luau parte la Adunarea poporului și la tribunale; nașterea înceta astfel să mai fie singura cheie a participării politice, fără a-și pierde, firește, greutatea socială, motiv pentru care istoricii moderni au numit sistemul timocratic. Lui Solon i se atribuie, de asemenea, un Sfat al celor Patru Sute, câte o sută de membri din fiecare dintre cele patru triburi, care pregătea lucrările Adunării, precum și Heliaia, tribunalul cetățenilor. Legile lui Dracon au fost abrogate, cu excepția celor privitoare la omor, iar cele noi au fost scrise pe axe de lemn rotative, axones, ca să le poată consulta oricine dorea.

Urmări mai adânci, pe termen lung, au avut două inovații procedurale: dreptul oricărui cetățean de a se adresa justiției nu numai pentru o vătămare proprie, ci și în numele altcuiva sau al interesului public, și posibilitatea apelului la tribunalul poporului. Constituția atenienilor, scrisă când democrația ateniană își încheiase deja parcursul instituțional, le deosebește, alături de interdicția împrumuturilor garantate cu persoana, ca măsurile care au favorizat cel mai mult poporul; iar această judecată, chiar dacă proiectează asupra trecutului prioritățile secolului al IV-lea, explică de ce atenienii epocii clasice îl recunoșteau pe Solon drept întemeietorul regimului lor politic.

Legiuitorul care a refuzat tirania

Reformele n-au mulțumit pe deplin nicio tabără, căci bogații au pierdut creanțe și brațe de muncă dependente, iar săracii n-au primit pământul la care sperau. Solon a răspuns, ca întotdeauna, prin poeme, în care se înfățișează stând între cele două facțiuni, ridicând un scut puternic, fără să lase vreuna să biruie pe nedrept, după ce dăduse poporului atâta putere cât îi ajungea, nici mai puțină, nici mai multă. Prietenii l-au îndemnat să păstreze puterea ca tiran, soluție deloc neobișnuită în cetățile grecești ale vremii, iar refuzul lui a devenit prilej de batjocură, pe care a consemnat-o el însuși în versuri: își pune criticii să spună că Solon n-a avut minte, fiindcă, atunci când i s-a umplut plasa de pești, n-a tras-o afară, pe când ei ar fi primit să fie jupuiți de vii și să li se stingă neamul, numai să domnească peste Atena măcar o zi. Plutarh citează aceste versuri ca mărturie a felului în care îl vedeau cei mulți și cei umili.

Zece ani departe: Egipt, Cipru și Sardes

După legiferare, Solon a părăsit Atena. Herodot, care scrie cam un secol și jumătate mai târziu, explică faptul că a călătorit în aparență pentru a cunoaște lumea, dar în realitate ca să nu fie silit să abroge vreuna dintre legile sale, de vreme ce atenienii se legaseră prin jurământ să le respecte vreme de zece ani; Constituția atenienilor și Plutarh vorbesc în schimb de o sută de ani de valabilitate, divergență care arată cât de fluidă a rămas tradiția chiar și în chestiuni instituționale. Itinerarul cuprinde Egiptul, unde Platon își va plasa convorbirile lui cu preoții din Sais și punctul de plecare al povestirii despre Atlantida, Ciprul, unde, potrivit lui Plutarh, l-a convins pe regele Filocipru să-și mute cetatea într-un loc mai bun, numit de atunci Soloi, și Sardes, capitala Lidiei.

Întâlnirea cu Cresus este episodul care i-a adus lui Solon faima în întreaga Europă și, totodată, cel care rezistă cel mai puțin examenului cronologic. După relatarea lui Herodot, regele, după ce i-a arătat atenianului comorile sale, l-a întrebat pe cine socotea cel mai fericit dintre toți oamenii pe care îi cunoscuse, așteptând să-și audă propriul nume. Solon l-a numit întâi pe Tellos, un atenian care a trăit într-o cetate înfloritoare, și-a văzut copiii și nepoții crescând și a căzut luptând lângă Eleusis, cinstit de concetățenii săi, apoi pe Cleobis și Biton, frații argieni care au tras ei înșiși carul mamei lor până la sanctuarul Herei și au murit în somn după sărbătoare, ca să încheie că nimeni nu poate fi numit fericit înainte de a se vedea cum își va sfârși viața. Cercul îl închide chiar istoricul ceva mai încolo, când Cresus, învins de Cirus și urcat pe rug, își amintește cuvintele atenianului și îi strigă de trei ori numele.

Funcția morală a povestirii în opera lui Herodot este evidentă, dar cronologia cu greu o poate susține, căci urcarea pe tron a lui Cresus, ca și aceea a faraonului Amasis, pe care Herodot îl leagă de aceeași călătorie, este plasată de datările obișnuite în jurul anilor 560 și, respectiv, 570 î.Hr., adică după încheierea celor zece ani de absență, dacă aceasta a urmat imediat legiferării. Problema o cunoștea deja Plutarh, care declară limpede că nu are de gând să respingă o povestire atât de vestită, atât de potrivită cu firea și înțelepciunea lui Solon, de dragul unor canoane cronologice pe care, cum observă el, o mulțime de oameni le tot corectează fără să fi reușit să le pună de acord între ele.

Întoarcerea, Pisistrate și moartea

Când Solon s-a întors, Atena nu se liniștise. Facțiunile regionale și de familie se înfruntau din nou, iar din conflictul lor s-a ridicat Pisistrate, rudă cu el pe linie maternă, care, invocând succesele sale militare împotriva megarienilor, și-a obținut o gardă personală și a pus mâna pe putere în timpul arhontatului lui Comeas, în 561/0 î.Hr. Tradiția vrea ca bătrânul legiuitor să-i fi avertizat zadarnic pe atenieni și ca, atunci când nimic nu se mai putea schimba, să-și fi lăsat armele în fața ușii casei sale, ca și cum ar fi declarat că și-a ajutat patria cât l-au ținut puterile. Pisistrate, oricum, nu a desființat în esență legile soloniene, îngrijindu-se doar ca magistraturile să fie ocupate de oameni care se aflau în relații bune cu el.

În ultimii ani, potrivit lui Plutarh, Solon începuse un mare poem despre Atlantida, pornind de la cele auzite de la învățații din Sais, dar l-a abandonat, nu din lipsă de răgaz, ci de teamă în fața amplorii întreprinderii la o asemenea vârstă. Trebuie spus că nu s-a păstrat niciun fragment dintr-o asemenea operă, iar informația ține de relatarea platoniciană. Cât a mai trăit după ce Pisistrate a ajuns la putere, anticii nu cădeau de acord: Heraclide din Pont scria că a mai trăit multă vreme, Phanias din Eresos că mai puțin de doi ani, așezându-i moartea în arhontatul lui Hegestratos, succesorul lui Comeas, adică în jurul anului 560/59 î.Hr.

Solon în pictura Europei moderne

Nu s-a păstrat niciun portret autentic al lui Solon, iar figura lui a intrat în arta modernă mai ales prin scena cu Cresus, temă îndrăgită de pictorii secolului al XVII-lea din Țările de Jos, unde contrastul dintre bogăție și cumpătare căpăta și o nuanță moralizatoare. În tabloul lui Gerard van Honthorst din 1624, aflat astăzi la Hamburger Kunsthalle, regele, încărcat de blănuri, țesături brodate cu aur și coroană, șade între curteni care zâmbesc ironic și vase pline de monede, în vreme ce un captiv legat îngenunchează în prim-plan, iar în fața lui bătrânul desculț vorbește ținându-și toiagul lângă bărbie. Nikolaus Knüpfer, pe la 1650–1652, transpune aceeași confruntare la o scară mai mică, cu înțeleptul la piciorul treptelor care urcă spre masa regală, singur și sever, în fața unui Cresus care își arată bogățiile cu sceptrul.

Alta este intenția lui Merry-Joseph Blondel în tabloul semnat în 1828, care lasă deoparte orice episod narativ și îl pictează pe legiuitor și poet ca pe un tip idealizat, șezând într-un peisaj montan, înfășurat într-un himation roșu, cu un sul desfăcut într-o mână și cu cealaltă sprijinită de tâmplă, în atitudine de meditație, în timp ce pe suportul de piatră al jilțului se disting urme ale unei inscripții grecești.

Izvoare și bibliografie

• Aristotel. Constituția atenienilor.
• Diogenes Laertios. Despre viețile și doctrinele filosofilor, cartea I.
• Herodot. Istorii, cartea I.
• Kyrtatas, D. I., și Rangos, S. I. (2012). Η Ελληνική Αρχαιότητα: Πόλεμος – Πολιτική – Πολιτισμός [Antichitatea greacă: război, politică, cultură]. Centrul pentru Limba Greacă, Fundația Stavros Niarchos și Institutul de Studii Neogrecești.
• Plutarh. Σόλων [Solon]. Traducere în greaca modernă de A. I. Giagkopoulos și Z. E. Malathouni. Mnemosyne, Biblioteca digitală a literaturii grecești antice, Centrul pentru Limba Greacă.
• Plutarch (1914). Plutarch’s Lives, Vol. I: Theseus and Romulus, Lycurgus and Numa, Solon and Publicola (B. Perrin, Trans.). Harvard University Press.