Cai albi împodobiți printre mesele unei străzi pavate și luminate. Imagine care însoțește prezentarea participării călare la sărbătoarea Taurului.La Agia Paraskevi, în insula Lesbos, hramul Sfântului Haralambie s-a legat de ofranda votivă a unui taur, din a cărui carne se pregătea kiskek, mâncarea comună a pelerinilor. În jurul acestei ofrande s-a închegat o sărbătoare care depășea locul de pelerinaj și se întindea pe ulițele și prin cafenelele satului. Cei plecați în străinătate se întorceau pentru sărbătoare, își regăseau rudele și luau parte la manifestări, păstrând legături pe care viața de zi cu zi departe de casă le făcea mai greu de întreținut. Tocmai această relație dintre sărbătoare și emigrație este cercetată în mod special în studiul dedicat „sărbătorii Taurului”.
De la praznicul din februarie la sărbătoarea de vară
Pomenirea Sfântului Haralambie se face la 10 februarie. Marea sărbătoare de la Agia Paraskevi urmează însă un calendar propriu. O consemnare folclorică mai veche o așază în ultimele zece zile ale lui mai, înainte de Înălțare; cercetarea de teren a lui Evy Johanne Håland a înregistrat-o în 1992 între 26 și 29 iunie, iar studiul Theodorei Charalampi, publicat în 2024, o plasează acum în prima săptămână a lui iulie. La mutarea datei au contribuit examenele școlare și dorința de a atrage mai mulți vizitatori, după cum explică studiul științific consacrat subiectului.
Pentru zevgades, plugarii care lucrau pământul cu ajutorul vitelor de tracțiune, ocrotirea sfântului privea direct mijloacele lor de trai. În evlavia populară, sănătatea și fecunditatea vitelor erau legate de nădejdea unei recolte bune. Un bou rătăcit sau bolnav putea lipsi o gospodărie de posibilitatea de a-și lucra ogorul.
Tradiția locală și ofranda taurului
Originea sărbătorii este explicată de o povestire locală păstrată în mai multe variante. În perioada otomană, un plugar din Agia Paraskevi își căuta boul pierdut în zona Tavros, când s-a trezit față în față cu un tâlhar. Potrivit tradiției, a scăpat prin intervenția Sfântului Haralambie și și-a recăpătat animalul. Povestirea continuă cu venirea preotului și a fruntașilor satului la locul minunii, unde s-a statornicit sărbătoarea anuală. Cercetarea etnografică consemnează această istorie drept legenda de întemeiere a sărbătorii.
Kourbani, numit în uzul local și „koulbani”, avea un donator anume, dar destinatar era întreaga comunitate. Donatorul suporta cheltuiala animalului; mâncarea gătită din carnea lui se împărțea celor veniți la sărbătoare. Christos Ioannidis, în teza sa de doctorat despre această sărbătoare, interpretează ofranda ca pe un dar ritual făcut satului și analizează felul în care, prin ea, se înnoiau legăturile emigranților cu comunitatea de origine.
Kiskek și munca nopții
După sacrificare începea, în forma documentată istoric a obiceiului, pregătirea kiskekului. Carnea fierbea toată noaptea în ceaune mari, iar gătitul continua cu grâul, până când mâncarea căpăta o consistență groasă, ca de terci. Un studiu etnografic dedicat examinează locul mesei comune în cadrul pelerinajului, urmărind întregul parcurs de la ofrandă până la împărțirea hranei.
În înregistrarea de teren din 1992, la ceaune lucrau bărbați. Dimineața încă mai amestecau compoziția prin fum, cu ochii lăcrimând de la focuri. În spatele mâncării gata stăteau ore de muncă, ce continuau în timp ce soseau noi pelerini.
După Sfânta Liturghie și binecuvântarea bucatelor de către preot urma împărțirea. Participanții așteptau cu vase, adesea ca să ia porții și pentru cei rămași acasă. Legătura dintre ofranda votivă și o masă comună se întâlnește și la alte sărbători din Lesbos, cu deosebiri în ingrediente și în denumirile locale.
Descrierile sacrificării publice cer totuși o încadrare cronologică limpede. Theodora Charalampi arată în studiul său din 2024 că, în urma protestelor privind tratamentul animalelor, sacrificarea în public și împărțirea sângelui către cei de față au fost abandonate. Constatarea se înscrie în cercetarea ei mai amplă asupra sărbătorilor din Lesbos și a schimbărilor din practicile festive.
Caii împodobiți și întrecerile
Pe ulițele satului, privirile sunt atrase de călăreți. Îngrijirea cailor și împodobirea harnașamentului țin de prezența lor publică la sărbătoare, iar călăreții însoțesc deplasările mulțimii.
În imaginea care însoțește textul se văd doi cai albi cu harnașament negru ornamentat și podoabe împletite galben-portocalii în spatele șeilor. În dreapta, o femeie stă în șa cu un copil mic în fața ei, iar în stânga un bărbat călărește al doilea cal. Mesele ajung aproape până la animale, pe pavajul luminat din fața magazinelor.
Un loc aparte în sărbătoare îl au întrecerile de cai. Consemnarea din 1992 descrie curse organizate, cu condiții de participare și acordare de premii, în care călăreții alergau fără șa. Pentru destui dintre participanții mai tineri, cursele erau principalul motiv al venirii, iar pregătirea lor continua de la o sărbătoare la alta.
Tarafurile printre călăreți
Odată cu călăreții se mișcau și muzicanții. Arhiva de cultură muzicală a Egeei de Nord a Universității Egeei păstrează o fotografie documentară din 1996, în care o kompania alcătuită din trompetă, clarinet și daouli (tobă) însoțește călăreți la sărbătoarea Taurului. Aceeași arhivă cuprinde un document din 1995 cu o altă componență: clarinet și vioară, alături de daouli. Fotografiile surprind formații muzicale precise și ne îngăduie să vedem cum conviețuiau instrumente diferite la aceeași sărbătoare.
Alămurile își au și ele locul lor în această istorie muzicală. Într-o fotografie de la petrecerea sărbătorii din 1953 apare un trombon alături de instrumente cu coarde și altele, iar un document mai vechi, din 1950, arată o formație cu două tromboane. Uneori muzicanții îi urmează pe călăreți, alteori stau printre grupurile de petrecăreți, iar cafeneaua și ulița devin o prelungire a petrecerii.
Surse și bibliografie
- Charalampi, T. (2024). Feasts in Lesbos: Highlighting the Social and Cultural Changes. International Journal of Humanities and Social Science, 14, 385–395.
- Håland, E. J. (2014). The Legend and Popular Festival of Agios (Saint) Charalampos, and its Parallels in the Wider Greek Context, Ancient and Modern. Folk Life, 52(1), 13–48.
- Håland, E. J. (2022). Bull Sacrifice and Communal Meal — Kesketsi: Pilgrimage at a Greek Saint’s Feast. Mediterranean Review, 15(2), 1–27.
- Ιωαννίδης, Χ. (1997). Το πανηγύρι του Αγίου Χαραλάμπους στην Αγία Παρασκευή Λέσβου: Το κουλμπάνι ως τελετουργική συγκρότηση της κοινοτικής ταυτότητος. Teză de doctorat, Universitatea Egeei. Rezumat în depozitul instituțional.
- Universitatea Egeei, Αρχείο Μουσικού Πολιτισμού Βορείου Αιγαίου [Arhiva de cultură muzicală a Egeei de Nord]. [O kompania însoțește călăreți la sărbătoarea Taurului, 1996]. Document fotografic.
