Proorocul Avacum: cartea, tradițiile și pomenirea sa în cultul ortodox

Proorocul Avacum, al optulea în șirul celor doisprezece așa-numiți profeți mici ai Vechiului Testament, atât în canonul ebraic, cât și în traducerea Septuagintei, face parte dintre acele figuri ale literaturii biblice despre care știm mult mai multe din cuvintele lor decât din viața lor. Cartea care îi poartă numele, de numai trei capitole, nu dă nici numele tatălui, nici locul de origine, nici vreo dată, ci doar numele și titlul proorocului, iar ceea ce citim astăzi în sinaxare despre seminția, tatăl și moartea lui provine din tradiții ulterioare, iudaice și creștine, consemnate cu secole mai târziu și adesea în dezacord unele cu altele. Biserica Ortodoxă îi face pomenirea la 2 decembrie. A deosebi, așadar, ceea ce spune cartea însăși de ceea ce s-a adăugat în jurul ei rămâne, cred, singura cale sigură pentru a ne apropia de el.

Un nume, două seminții și foarte puține date biografice

Numele ridică prima problemă. În textul ebraic proorocul se numește Ḥavaqquq, Septuaginta l-a redat prin Ἀμβακούμ (Ambakum), iar în tradiția bisericească greacă s-a impus forma Avvakum. Tâlcuirea „îmbrățișare fierbinte”, repetată de sinaxarele mai noi, se sprijină pe o rădăcină ebraică ce înseamnă „a îmbrățișa” și este veche, de vreme ce o adoptă deja Fericitul Ieronim; cercetători mai recenți au propus însă și o altă origine, din numele akkadian al unei plante, ceea ce arată cât de nesigură este etimologia unui nume care nu mai apare nicăieri altundeva în Biblia ebraică.

Mai interesant, și mai grăitor pentru felul în care se nasc biografiile proorocilor, este dezacordul izvoarelor vechi asupra originii sale. Așa-numitele Vieți ale proorocilor, o culegere de scurte notițe biografice datată de obicei, cu destulă prudență, la începutul erei creștine și păstrată în prelucrări creștine, unele dintre ele atribuite Sfântului Epifanie al Ciprului, îl socotesc din seminția lui Simeon și din țarina Betzuhar, iar aceasta este versiunea care a trecut în sinaxarul ortodox. Vechea traducere greacă a istorisirii despre Bel și balaur, adică a adaosului la cartea lui Daniel, îl prezintă însă, în titlul ei, drept fiu al unui oarecare Iisus din seminția lui Levi. Unii cercetători au legat această versiune de caracterul psalmic al capitolului al treilea al cărții, care sugerează o folosire liturgică în Templu, dar legătura rămâne o ipoteză. În sfârșit, numele tatălui, Safat, consemnat de unele sinaxare mai noi, nu apare în textul biblic.

Același lucru este valabil și pentru datare. Sinaxarele așază activitatea sa între anii 672 și 650 î.Hr., numai că, în carte, este vorba despre caldeeni, adică despre neobabilonieni, ca despre o putere în ascensiune și amenințătoare, pe când imperiul neobabilonian se constituie abia din 626 î.Hr., iar stăpânirea lui asupra Siriei și Palestinei se consolidează mai ales după victoria de la Carchemiș din 605 î.Hr. De aceea, cei mai mulți cercetători plasează cartea, sau măcar nucleul ei, la sfârșitul secolului al VII-lea sau la începutul secolului al VI-lea î.Hr., adesea în anii regelui Ioiachim al lui Iuda (609–598 î.Hr.), în timp ce alții preferă datări ulterioare primei cuceriri a Ierusalimului de către babilonieni, în 597 î.Hr.

Un dialog cu Dumnezeu în vremea caldeenilor

Cine citește cartea având în minte chipul proorocului care mustră poporul pentru idolatrie, așa cum îl zugrăvesc sinaxarele, va fi surprins, fiindcă Avacum se adresează mai ales lui Dumnezeu Însuși, nu poporului. Cartea începe cu o tânguire, cu întrebarea „până când” va striga proorocul fără să fie ascultat, în vreme ce în jurul său domnesc nedreptatea și violența, iar Dumnezeu răspunde că îi ridică pe caldeeni, neam aspru și năvalnic, ca unealtă a judecății Sale. Răspunsul naște însă o întrebare nouă și mai adâncă: cum este cu putință ca Sfântul, ai Cărui ochi sunt prea curați ca să privească răul, să-l îngăduie pe nelegiuitul care îl înghite pe cel mai drept decât el? Proorocul stă atunci la locul său de strajă, ca să aștepte răspunsul, iar răspunsul vine ca o vedenie ce trebuie scrisă limpede pe table, cu îndemnul de a-i aștepta împlinirea, chiar dacă întârzie.

Urmează cinci „vai”, cinci acuzații batjocoritoare la adresa asupritorului care se îmbogățește din bunurile altora, zidește cetăți cu sânge și se închină la idoli muți, idoli pomeniți aici, în mod paradoxal pentru schema sinaxarelor, ca păcat al cuceritorului, nu al lui Iuda. Capitolul al treilea, intitulat „Rugăciunea lui Avacum”, este un psalm cu indicații muzicale, precum ebraicul selah, pe care Septuaginta l-a redat prin diapsalma, și descrie venirea lui Dumnezeu ca pe o teofanie în mijlocul cutremurelor și furtunilor, pentru a se încheia cu o mărturisire de încredere: chiar dacă smochinul nu va înflori și viile nu vor rodi, proorocul se va bucura în Dumnezeul mântuirii sale. Ceea ce dă cărții specificul ei este faptul că pune deschis problema dreptății divine în fața triumfului celui nedrept, iar aceasta explică de ce interpreții moderni o citesc adesea ca pe o teodicee timpurie.

„Cel drept din credință va fi viu”: un verset, multe lecturi

Puține versete ale Vechiului Testament au avut o posteritate atât de bogată precum versetul al patrulea din capitolul al doilea și puține arată atât de limpede cum traducerea devine interpretare. Textul ebraic spune că cel drept va trăi prin credincioșia sa, adică prin statornicia sa în încercare, în timp ce Septuaginta a tradus „ὁ δὲ δίκαιος ἐκ πίστεώς μου ζήσεται”, „iar cel drept din credința Mea va fi viu”, formulare înțeleasă fie ca referire la credincioșia lui Dumnezeu, fie ca credință în El. Sfântul Apostol Pavel citează versetul în Epistola către Romani și în Epistola către Galateni fără niciun pronume posesiv și face din el temelia învățăturii sale despre îndreptarea prin credință; Epistola către Evrei, potrivit textului ei critic, îl citează cu „Meu” raportat la cel drept, nu la credință; iar secole mai târziu același verset avea să se afle în centrul dezbaterilor teologice ale Reformei. Trei, așadar, sau chiar patru tonuri diferite în aceleași câteva cuvinte, fără ca vreunul să le anuleze pe celelalte.

O altă lectură, cu totul diferită, s-a păstrat în Peșerul lui Avacum, unul dintre primele șapte manuscrise de la Marea Moartă descoperite la Qumran în 1947. Sulul, lung de aproximativ un metru și jumătate, cu treisprezece coloane de text ebraic, datează din a doua jumătate a secolului I î.Hr. și comentează verset cu verset primele două capitole ale cărții, aplicându-le la istoria comunității care l-a produs: caldeenii proorocului devin Kittim, adică romanii, iar în spatele personajelor textului se întrevăd Învățătorul Dreptății, Preotul Nelegiuit și Omul Minciunii, figuri a căror identitate nu a fost stabilită. Faptul că autorul comentariului se oprește la sfârșitul capitolului al doilea i-a făcut pe unii să presupună că rugăciunea din capitolul al treilea a circulat la început separat; alte manuscrise ale celor Doisprezece Prooroci din deșertul Iudeii, aproape contemporane, cuprind însă și capitolul al treilea, astfel încât tăcerea peșerului se poate datora pur și simplu intereselor autorului său.

De la groapa lui Daniel la mormintele proorocului

Cea mai cunoscută istorisire despre Avacum nu se află în cartea sa, ci în adaosul la Daniel amintit mai sus, unde un înger îl apucă de părul capului, pe când ducea mâncare secerătorilor în Iudeea, și îl duce în Babilon, ca să-l hrănească pe Daniel în groapa leilor. Viețile proorocilor integrează episodul într-o biografie întreagă: când Nabucodonosor a năvălit în țară, Avacum s-a refugiat la Ostrachina, la hotarele Egiptului, a trăit ca străin în pământul lui Ismael, s-a întors mai târziu și gătea pentru secerători, a fost dus în Babilon ca să-i dea hrană lui Daniel și s-a întors fără să povestească ce se petrecuse, le-a dat iudeilor semne despre viitorul Templului și a murit cu doi ani înainte de întoarcerea robilor, fiind îngropat în propria țarină. Formula sinaxarului, potrivit căreia a murit în pace și a fost îngropat în pământul părinților săi, reflectă această tradiție, nu textul biblic.

Tocmai acest mormânt a pretins că l-a găsit, la sfârșitul secolului al IV-lea, Zebennos, episcopul Eleuteropolisului. Istoricul Sozomen, care scria la Constantinopol între 439 și 450, adică aproximativ o jumătate de secol mai târziu, povestește că moaștele lui Avacum și ale proorocului Miheia i-au fost descoperite episcopului în vis, în vremea lui Teodosie cel Mare, și au fost găsite în două sate din ținutul Eleuteropolisului, cele ale lui Avacum la Kela, vechea Keila. Înregistrarea aflării moaștelor în baza de date Cult of Saints a Universității Oxford notează că pelerina Egeria, care a trecut prin regiune în 384, nu menționează nimic în acest sens, așa încât evenimentele trebuie plasate la sfârșitul anilor 380 sau la începutul deceniului următor, și că o propunere mai recentă le pune în legătură cu rivalitatea dintre Zebennos și episcopul Ioan al Ierusalimului. Aș nota aici că Sozomen prezintă aflările drept semne ale înfloririi creștinismului sub Teodosie, ceea ce spune multe despre funcția istorisirii și aproape nimic despre istoricitatea identificării.

De altfel, Palestina creștină nu a fost singura care și l-a revendicat pe prooroc. La aproximativ un kilometru sud de orașul Tuyserkan, în vestul Iranului, un turn octogonal de cărămidă cu acoperiș conic este cinstit ca mormânt al lui Avacum de evrei și musulmani deopotrivă, cu o lespede funerară de marmură, sfeșnice cu șapte brațe, o stea a lui David și inscripții, în ebraică și persană, din cartea proorocului. Articolul respectiv din Encyclopaedia Iranica observă, cu rezerva pe care o impune știința, că nicio mărturie nu explică cum ar fi ajuns proorocul în Iran, că afirmația potrivit căreia s-ar fi aflat printre exilații din Babilon nu are temei istoric și că deja un călător evreu din anii 1820 a auzit istorisirile locale fără să fie convins. Două morminte, așadar, în două țări diferite, fiecare cu propria comunitate de pelerini, și între ele o carte care nu spune niciun cuvânt despre moartea autorului ei.

Cântarea lui Avacum în cult și în icoană

Dacă biografia proorocului ține de domeniul tradiției, prezența lui în cultul ortodox este zilnică și concretă. Rugăciunea din capitolul al treilea, în forma Septuagintei, este a patra dintre cele nouă cântări biblice ale Utreniei, care începe cu cuvintele „Κύριε, εἰσακήκοα τὴν ἀκοήν σου καὶ ἐφοβήθην” („Doamne, am auzit glasul Tău și m-am temut”), și pe temeiul ei a fost alcătuită cântarea a patra a canoanelor din imnografia bizantină, astfel încât imaginile ei revin, transfigurate, în sute de imne. Aici diferența dintre textul grec și cel ebraic a jucat un rol hotărâtor: acolo unde textul ebraic Îi cere lui Dumnezeu să-Și facă lucrarea cunoscută „în mijlocul anilor”, Septuaginta a citit „ἐν μέσῳ δύο ζῴων γνωσθήσῃ” („în mijlocul a două vietăți Te vei face cunoscut”), verset pe care Sfinții Părinți l-au legat de ieslea din Betleem, iar „ὄρος κατάσκιον δασύ”, muntele umbros și împădurit din care vine Sfântul, a devenit pentru imnografie preînchipuire a Născătoarei de Dumnezeu, întocmai cum o formulează și unul dintre troparele (apolitikia) praznicului proorocului. Caii lui Dumnezeu care tulbură apele cele multe ale mării au fost tâlcuiți, în condacul aceluiași praznic, drept Apostolii care scufundă rătăcirea, iar locul de strajă din capitolul al doilea, unde proorocul stă așteptând răspunsul lui Dumnezeu, i-a dat Sfântului Ioan Damaschin începutul cântării a patra din Canonul Paștilor, „Ἐπὶ τῆς θείας φυλακῆς ὁ θεηγόρος Ἀββακούμ” („Pe dumnezeiasca strajă, de Dumnezeu grăitorul Avacum…”), în care proorocul este chemat să stea împreună cu credincioșii și să arate pe îngerul purtător de lumină care vestește Învierea. Este vorba, trebuie spus, de lecturi hristologice ale textului grec, care aparțin istoriei receptării cărții, nu sensului ei originar, fără ca aceasta să le micșoreze valoarea teologică și poetică pentru tradiția care le-a plăsmuit.

Exact aceeași receptare o întâlnim și în iconografie. Icoana rusească din secolul al XVII-lea provenind din biserica Sfântului Epifanie de la Mănăstirea Kirillo-Belozerski, atribuită cu rezerve zugravului Terenti Fomin din Vologda, îl înfățișează pe Avacum în bust, tânăr și fără barbă, în tunică verde-închis și himation roșu, pe fond de aur, arătând cu mâna dreaptă un sul desfăcut. Inscripția în slavonă bisericească de pe sul redă versetul despre Dumnezeu care va veni din miazăzi și despre Sfântul din muntele umbros, unde „Theman” al Septuagintei, nume de loc care în ebraică înseamnă și „miazăzi”, a fost tradus cu sensul său obișnuit; astfel, zugravul, alegând acest verset dintre atâtea altele, a pus în mâna proorocului tocmai fraza prin care cultul ortodox îl numește vestitor al Născătoarei de Dumnezeu.

Surse și bibliografie

• James, M. R. (1920). The Lost Apocrypha of the Old Testament: Their Titles and Fragments. London: SPCK.
• Rahlfs, A. și Hanhart, R. (ed.) (2006). Septuaginta. Editio altera. Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft.
• Soroudi, S. (2002). Ḥabaqūq, Tomb of. Encyclopaedia Iranica, vol. XI, fasc. 4, p. 425.