Pericle, fiul lui Xantip, din Cholargos: viața, politica și imaginea sa în izvoarele antice

Cetatea ateniană îl numea oficial „Pericle, fiul lui Xantip, din Cholargos”. Numele avea trei părți: numele personal, patronimicul și demoticul, adică numele demului, mica unitate administrativă a Aticii în care cetățeanul era înscris la majorat și prin care lua parte la viața tribului, la oaste și la magistraturi, așa cum stabilise reforma lui Clistene. Sub acest nume era cunoscut omul care avea să-și dea numele unei epoci întregi. Denumirea aceasta tripartită spune mai mult decât lasă să se vadă, căci îl așază pe Pericle de la bun început în sistemul pe care el însuși avea să-l slujească și să-l transforme. Inscripția hermei romane de la Vatican, în schimb, gravează în locul demoticului etnonimul ΑΘΗΝΑΙΟΣ și arată cum omul politic din Cholargos a devenit pentru posteritate simbolul Atenei înseși. Cholargos aparținea tribului Acamantida. Numele său supraviețuiește astăzi într-o municipalitate din suburbiile estice ale capitalei, însă amplasamentul exact al demului antic nu a fost identificat cu certitudine.

Alcmeonid după mamă, fiu al învingătorului de la Micale

Niciun autor antic nu consemnează anul nașterii sale, estimat în jurul anului 495 î.Hr. pe baza a ceea ce știm despre vârsta și cariera sa. Tatăl său a fost Xantip, om politic ostracizat în 484, care s-a întors odată cu rechemarea generală a exilaților dinaintea bătăliei de la Salamina și i-a condus pe atenieni la victoria de la Micale, în 479. Mama sa a fost Agariste, nepoata lui Clistene, din neamul Alcmeonizilor. Această familie își legase numele de căderea Pisistratizilor, dar și de o veche întinare, masacrul sacrileg al partizanilor lui Cylon în secolul al VII-lea. Întinarea aceasta, s-o spunem de pe acum, nu avea să fie uitată niciodată. Spartanii o vor invoca în 432, cerându-le atenienilor să-l alunge pe Pericle ca pe un om impur, după cum povestește Tucidide. Herodot, scriind câteva decenii mai târziu, relatează că Agariste a visat că naște un leu și, câteva zile după aceea, l-a adus pe lume pe Pericle. Nu comentează visul, pe care interpreții moderni îl citesc când ca laudă, când ca aluzie la puterea excesivă a unui singur om într-o democrație.

Despre educația sa, informațiile provin mai ales de la Plutarh. Acesta îi numește pe muzicianul Damon, căruia îi atribuie rolul de sfetnic politic, pe Zenon din Eleea și mai ales pe Anaxagora din Clazomene, filosoful care învăța că intelectul mișcă lumea. De la Anaxagora ar fi deprins Pericle, potrivit tradiției, măreția cuvântului și disprețul față de superstiții. Imaginea omului politic filosof datorează, desigur, mult școlilor ulterioare și, deja, lui Platon. Prima apariție publică a tânărului Alcmeonid este însă sigură din punct de vedere epigrafic: în 472 a finanțat, în calitate de corege, reprezentarea Perșilor lui Eschil, o tragedie despre Salamina, unde luptase și tatăl său.

De la căderea Areopagului la o îndelungată întâietate

Pe scena politică apare în 463, printre acuzatorii lui Cimon. Cimon, pe atunci cel mai puternic atenian, a fost judecat pentru mită după campania din Thasos și a fost achitat. Imediat după aceea, în 462/1, Pericle se află în anturajul lui Efialte, omul politic care a luat Areopagului, consiliul foștilor arhonți, cea mai mare parte a atribuțiilor sale politice, pentru a le transfera Sfatului celor Cinci Sute, Adunării poporului și tribunalelor populare. Efialte a fost asasinat puțin mai târziu, iar Pericle s-a trezit în fruntea unei facțiuni care își sprijinea puterea pe poporul din cetate și de pe flotă. Izvoarele leagă de numele său trei măsuri care au schimbat fizionomia democrației ateniene:

1. Indemnizația heliaștilor. Era o compensație pentru cei care făceau parte din tribunalele populare și le-a îngăduit și celor săraci să-și exercite drepturile politice. Constituția atenienilor, provenită din școala aristotelică, o prezintă ca pe o contrapondere la dărniciile private ale bogatului Cimon.
2. Legea din 451/0. Potrivit ei, cetățean era doar cel născut din doi părinți atenieni.
3. Mutarea tezaurului Ligii de la Delos. Tezaurul a fost mutat de la Delos la Atena, după toate probabilitățile în 454/3. Actul acesta a pecetluit transformarea treptată a unei alianțe de cetăți teoretic egale într-o hegemonie ateniană.

Principalul său adversar în acești ani a fost Tucidide, fiul lui Melesias, rudă cu Cimon, nu istoricul. Acest Tucidide denunța folosirea banilor aliaților pentru înfrumusețarea Atenei și a fost ostracizat în jurul anului 443. De atunci, scrie Plutarh, Pericle a fost ales strateg în fiecare an, cincisprezece ani la rând. Trebuie însă lămurit ce însemna această funcție. Strategul era unul dintre cei zece magistrați militari aleși ai cetății, fără nicio superioritate instituțională față de colegii săi. Dădea socoteală și putea fi destituit. Autoritatea lui Pericle se sprijinea pe capacitatea sa de a convinge Adunarea poporului. De aceea celebra judecată a lui Tucidide, potrivit căreia Atena acelei vremi era „λόγῳ μὲν δημοκρατία, ἔργῳ δὲ ὑπὸ τοῦ πρώτου ἀνδρὸς ἀρχή”, adică cu numele o democrație, iar în fapt conducerea primului cetățean, descrie o influență politică, nu o funcție, și cu atât mai puțin o tiranie.

Tezaurul alianței și lucrările de pe Acropole

Două tratate de pace sunt legate de perioada programului de construcții. Primul a fost pacea cu Persia, pe care izvoarele o pun în legătură cu solia lui Callias din 449 și a cărei istoricitate este încă discutată. Al doilea a fost Pacea de Treizeci de Ani cu Sparta, din 446/5, care a urmat răscoalei din Eubeea și pierderii Megarei. În acești ani Pericle s-a îndreptat spre edificarea cetății printr-un program fără precedent în lumea greacă. Partenonul a început să fie construit în 447 de arhitecții Ictinos și Callicrates, iar decorul său sculptural a fost încheiat în jurul anului 432. Propileele lui Mnesicles au fost ridicate între 437 și 432, fără a fi fost terminate vreodată. Pe versantul sudic s-a înălțat Odeonul, edificiul acoperit destinat concursurilor muzicale. Supravegherea ansamblului i-a revenit, după Plutarh, sculptorului Fidias, prieten al lui Pericle. Erechteionul și templul Atenei Nike aparțin în cea mai mare parte anilor de după moartea sa. Aceasta nu împiedică lista UNESCO să atribuie ansamblul monumentelor din secolul al V-lea planurilor ambițioase ale omului politic atenian.

Aceste lucrări au fost plătite în mare parte din contribuțiile aliaților. Adversarii lui Pericle, tot după Plutarh, îl acuzau că împodobea cetatea ca pe o femeie vanitoasă cu banii Greciei, adunați pentru războiul împotriva perșilor. El răspundea că atenienii le datorează aliaților doar protecția lor. Același biograf explică faptul că Pericle voia să asigure muncă și salariu mulțimii de meșteșugari care nu slujeau în flotă. Explicația pare logică, dar poate îi atribuie unui om politic din secolul al V-lea gânduri ale unei epoci mult mai târzii. Hegemonia avea, de altfel, și cealaltă față a sa. Erau cleruhiile, adică așezările de cetățeni atenieni pe teritorii aliate, în Chersonesul Tracic, la Naxos și la Andros. Erau coloniile de la Thurii, în sudul Italiei, și de la Amfipolis, în Tracia. Și era reprimarea dură a defecțiunii Samosului în 440-439, după un lung asediu condus chiar de Pericle.

Viața privată și procesele prietenilor

Prima sa căsătorie a fost cu o rudă care fusese mai înainte soția bogatului Hipponicos. Din această căsătorie a avut doi fii, pe Xantip și pe Paralos, și a divorțat, după cum scrie Plutarh, cu consimțământul ei. A urmat traiul împreună cu Aspasia din Milet, femeie cultivată și țintă preferată a poeților comici. Nefiind ateniancă, Aspasia nu-i putea dărui, potrivit legii lui Pericle însuși, copii cu drept la cetățenia ateniană. Fiul lor, Pericle cel Tânăr, avea să dobândească statutul de atenian doar printr-o hotărâre specială a poporului, când tatăl său îi va fi pierdut pe fiii din prima căsătorie.

În ultimii ani dinaintea războiului, Plutarh plasează o serie de procese împotriva anturajului lui Pericle. Fidias a fost acuzat că a deturnat materiale destinate statuii crisoelefantine a Atenei. Aspasia a fost judecată pentru impietate, avându-l ca acuzator pe poetul comic Hermippos. Anaxagora a fost urmărit în baza unui decret al ghicitorului Diopeithes împotriva celor care nu credeau în zei. Istoricii sunt împărțiți în privința gradului de istoricitate al acestor relatări. Nu este clar în ce măsură provin din comedie sau din pamfletele lui Stesimbrotos din Thasos, autor contemporan, dar ostil lui Pericle. Nici nu este sigur când anume trebuie datate. Niciun răspuns la aceste întrebări nu poate fi socotit sigur.

Războiul, Discursul funebru și ciuma

Tucidide socotea conflictul cu Sparta inevitabil, din pricina temerii pe care o stârnea puterea ateniană. Războiul a început în 431. Înainte, Atena îi exclusese pe megarieni din porturile hegemoniei și din agora ateniană prin așa-numitul decret megarian, iar Pericle convinsese Adunarea să respingă ultimatumurile spartane. Strategia sa era simplă în concepție și aspră în aplicare. Locuitorii din mediul rural urmau să se închidă în spatele zidurilor care legau cetatea de Pireu, iar ogoarele aveau să fie lăsate pradă incursiunilor. Atena nu avea să accepte lupta pe uscat, avea să se sprijine pe flotă și pe veniturile hegemoniei și nu avea să încerce noi cuceriri cât timp dura războiul.

În iarna lui 431/0, Pericle a rostit discursul funebru pentru primii căzuți ai războiului. Textul a fost consemnat de Tucidide în a doua carte a istoriei sale. Mai ales începând cu secolul al XIX-lea, a devenit cel mai cunoscut elogiu al democrației ateniene, regimul în care puterea aparține celor mulți, legile îi ocrotesc pe toți deopotrivă, iar meritul are întâietate față de origine. Tucidide însuși avertizează însă, la începutul operei sale, că discursurile pe care le redă exprimă ideea generală a vorbitorilor, nu cuvintele lor exacte. Prin urmare, Discursul funebru al lui Pericle este în parte și Discursul funebru al lui Tucidide, scris de un om care cunoștea deja deznodământul războiului. Pictorul german Philipp Foltz l-a înfățișat pe Pericle în chip romantic, cu coif corintic și himation alb, în fața Acropolei desăvârșite. O reproducere fotografică a tabloului figurează într-un album dedicat Maximilianeumului din München. Lucrarea arată cât de mult devenise acest discurs parte a imaginarului politic european.

În vara lui 430 a izbucnit în cetatea suprapopulată ciuma, o epidemie pe care cercetarea modernă nu a identificat-o cu certitudine cu vreo boală cunoscută. Atenienii, mânioși, i-au retras funcția de strateg și l-au pedepsit cu o amendă. Puțin mai târziu l-au ales din nou strateg. Între timp, epidemia îi răpise sora și pe cei doi fii. Plutarh povestește că Pericle, care până atunci nu plânsese niciodată în public, a izbucnit în lacrimi când a așezat cununa pe trupul lui Paralos. A murit în toamna lui 429, la doi ani și jumătate de la începutul războiului, potrivit lui Tucidide, după o boală îndelungată. Prietenilor care îi înșirau trofeele le-ar fi răspuns că acestea se datorau și norocului. Mai mare laudă socotea faptul că niciun atenian nu purtase doliu din pricina lui.

Între Tucidide și comedie: Pericle al izvoarelor

Pericle nu a lăsat scrieri, iar imaginea sa se alcătuiește din mărturii care nu se potrivesc între ele. Tucidide, contemporan și admirator al său, și-a scris judecata finală după înfrângerea din 404. Voia să pună în contrast conducerea înțeleaptă a lui Pericle cu urmașii acestuia, care, în opinia lui, lingușeau poporul și au târât cetatea în aventuri dezastruoase, precum expediția din Sicilia. Poeții comici ai vremii, Cratinos, Teleclides, Hermippos și Eupolis, îl numeau Olimpianul și îl înfățișau ca pe un Zeus cu un cap uriaș. Îl luau în râs și ca „schinocefal”, cu capul asemenea bulbului alungit al cepei de mare. Aristofan, în Aharnienii, îl punea să tune și să fulgere din pricina megarienilor. Plutarh, în sfârșit, i-a scris biografia în jurul anului 100 d.Hr., cu aproximativ cinci secole mai târziu. L-a pus în paralel cu romanul Fabius Maximus și s-a inspirat deopotrivă din Tucidide, din comedie și din Stesimbrotos. Rezultatul este un portret în care demagogul primilor ani se transformă în conducătorul aristocratic al maturității, o metamorfoză pe care istoricul modern o privește cu rezervă.

Aceleiași duble tradiții îi aparține și chipul său. Pliniu cel Bătrân relatează că sculptorul Cresilas realizase un portret în bronz al lui Pericle Olimpianul. Copiile în marmură păstrate, cu înaltul coif corintic împins pe frunte, sunt considerate a deriva din acest model. Coiful, însemn al strategului, este explicat astăzi ca afirmare a funcției pe care Pericle a deținut-o neîntrerupt timp de cincisprezece ani. Dimpotrivă, explică Plutarh că artiștii îl preferau ca să nu arate capul lui alungit și disproporționat, pe care comicii nu conteneau să-l satirizeze. Herma de la Vatican, cu inscripția ΠΕΡΙΚΛΗΣ ΞΑΝΘΙΠΠΟΥ ΑΘΗΝΑΙΟΣ, face parte din seria bustelor de greci iluștri expuse în Sala Muzelor din Museo Pio-Clementino. Aceste opere datează, potrivit Muzeului, din vremea împăratului Hadrian și au fost găsite în așa-numita Vilă a lui Cassius, lângă Tivoli. Acolo, la aproximativ cinci sute cincizeci de ani după moartea sa, omul din Cholargos, pe care concetățenii săi îl cunoscuseră deopotrivă ca Olimpian și ca schinocefal, stătea, cu coiful de strateg, printre portretele altor greci iluștri.

Izvoare și bibliografie

• Aristotel. Ἀθηναίων Πολιτεία, 26-27.
• Herodot. Ἱστορίαι, 6.131.
• Jones, H. S. (ed.), rev. J. E. Powell (1942). Thucydidis Historiae. Oxford: Clarendon Press. Ἱστορίαι 2.65.
• Musei Vaticani. Museo Pio-Clementino. Sala delle Muse.
• Perrin, B. (trad.) (1916). Plutarch’s Lives, vol. III: Plutarch, Pericles. Cambridge, MA: Harvard University Press.
• Pliniu cel Bătrân. Naturalis Historia, 34.74.
• Stadter, P. A. (1989). A Commentary on Plutarch’s Pericles. Chapel Hill: University of North Carolina Press.
• UNESCO World Heritage Centre (1987). Acropolis, Athens.