T. M. Pafilis·
Personalități religioasePersonalități și biografii

Cuviosul Ioan Ivireanul, ctitorul Mănăstirii Iviron

Cuviosul Ioan Ivireanul cu barbă albă, cruce și sul, în pictura murală de la Mănăstirea Iviron.
Sfântul Ioan ctitorul. Pictură murală în exonartexul catoliconului Sfintei Mănăstiri Iviron, Muntele Athos, repictată în 1888.

Cuviosul Ioan Ivireanul este legat de formarea comunității monahale georgiene din Muntele Athos și de întemeierea Mănăstirii Iviron, într-o perioadă în care monahismul cenobitic athonit dobândea o organizare mai stabilă în jurul unor obști numeroase. Provenind din aristocrația Georgiei medievale și având deja familie, a îmbrățișat viața monahală și s-a așezat în apropierea Sfântului Atanasie Athonitul; mai târziu a preluat stăreția unei mănăstiri noi, a cărei dezvoltare s-a sprijinit și pe legăturile ctitorilor ei cu puterea imperială bizantină.

În biografia sa se întâlnesc, așadar, două fețe ale aceleiași realități istorice: retragerea personală a unui om din viața de până atunci și închegarea treptată a unei comunități care avea nevoie de resurse materiale și de o grijă neîntreruptă pentru a-și putea păstra caracterul aparte în mediul athonit.

Originea și drumul spre Athos

Literatura de specialitate grecească îl consemnează pe Ioan sub numele de Varasvatse, iar originea lui este legată de Artanuji și de ținutul georgian Tao-Klarjeti. Determinativul „Ivireanul” se referă aici la Georgia caucaziană, potrivit onomasticii grecești medievale, iar păstrarea lui atât în numele cuviosului, cât și în cel al mănăstirii consemnează proveniența primei obști.

Tradiția biografică georgiană îl așază în preajma lui David Curopalatul și înfățișează trecerea lui la monahism ca pe o lepădare de prestigiul social și de averea sa. Înainte de a se stabili în Athos, a fost legat de centre monahale din interiorul Georgiei și de Olimpul Bitiniei, ținut cu o prezență monahală însemnată; pe acest drum i s-a alăturat fiul său, viitorul Cuvios Eftimie. Sosirea lui în Sfântul Munte este plasată în a doua jumătate a secolului al X-lea, iar relatările sinaxarelor grecești indică anul 965.

În preajma Sfântului Atanasie s-a format relația care avea să înrâurească hotărâtor drumul de mai târziu al obștii georgiene. Încrederea acordată lui Ioan se vede în numirea lui ca epitrop, adică administrator, al Marii Lavre, cu prevederea ca Eftimie să-i urmeze – semn că întemeierea unei mănăstiri georgiene separate mergea mână în mână cu legături strânse față de obștea Lavrei.

Întemeierea Ivironului și contribuția lui Tornikios

Hotărâtoare pentru alcătuirea noii mănăstiri a fost contribuția lui Ioan Tornikios, rudă a lui Ioan Ivireanul și fost comandant militar, care îmbrățișase și el monahismul. Faptul că purtau același nume poate crea lesne confuzie, însă rolurile lor trebuie ținute separat: Ioan Ivireanul a devenit primul egumen, în vreme ce Tornikios este legat mai ales de asigurarea mijloacelor pentru întemeiere.

Când răscoala lui Bardas Skleros a amenințat stăpânirea lui Vasile al II-lea, Tornikios a fost chemat în ajutorul împăratului și a luat parte la înăbușirea ei în 979. Răsplata care a urmat a îngăduit obștii georgiene să dobândească o bază economică mai solidă, iar schița istorică a lui Kriton Chrysochoidis datează întemeierea Ivironului în 979/980, pe locul unei mănăstiri mai vechi, cunoscute drept mănăstirea lui Clement.

Sprijinul imperial avea un conținut instituțional precis, de vreme ce viața unei obști numeroase presupunea proprietăți garantate și venituri îndestulătoare. În acest cadru se înțelege mai bine și poziția ctitorului, adică a celui care își asumă întemeierea unui așezământ monahal sau susținerea lui materială esențială, fără ca această calitate să se suprapună neapărat cu dregătoria de egumen.

Eftimie și organizarea bibliotecii

Însemnătatea noii comunități pentru scrisul georgian se vede mai bine atunci când cercetăm locul pe care îl ocupa în mănăstire producerea cărții. Ioan a creat cadrul organizatoric în care s-a dezvoltat lucrarea lui Eftimie, iar biblioteca și scriptoriul – încăperea, adică, în care se copiau manuscrisele – slujeau nevoilor obștii și răspândirii textelor bisericești în limba georgiană.

Fișa științifică a bibliotecii Ivironului menționează funcționarea unui scriptoriu georgian în secolele al X-lea și al XI-lea, în care se încadrează și activitatea de traducere mai largă a mănăstirii. Eftimie a tradus scrieri bisericești grecești și a lucrat la îndreptarea textelor liturgice, contribuind la alcătuirea unui corpus de lecturi ce putea fi folosit de comunitățile de limbă georgiană.

Această muncă cerea cunoașterea celor două limbi și alegeri interpretative necontenite, fiindcă un termen teologic sau o trimitere biblică trebuia redată pe înțelesul noului mediu lingvistic. Relația dintre tată și fiu capătă aici un interes deosebit: primul este legat mai ales de organizarea comunității, iar cel de-al doilea a dezvoltat în cadrul ei lucrarea de traducere pentru care a rămas cunoscut.

Izvoarele vieții și datările diferite

Izvorul principal pentru cei doi ctitori este Viața lui Ioan și Eftimie, în limba georgiană, scrisă în secolul al XI-lea de Gheorghe Aghioritul. O prezentare universitară a lucrării plasează redactarea ei în jurul anilor 1042–1044 și arată că autorul s-a folosit de mărturiile unor monahi mai vârstnici. Este, prin urmare, o relatare apropiată de vremea întemeierii, scrisă însă într-o comunitate preocupată să păstreze pomenirea părinților ei și să-și susțină drepturile.

Forma hagiografică a textului trebuie avută în vedere la lectura lui istorică, deoarece lauda ctitorilor stă alături de informații despre viața de zi cu zi a mănăstirii. După cum arată studiul Ninei Chichinadze, Documenting Arts of Iviron, mențiunile despre daniile de icoane și obiecte liturgice oferă date despre relațiile dintre comunitățile monahale și despre folosirea artei în modelarea memoriei lor.

Izvoarele nu concordă în privința anului adormirii lui Ioan. Anul 998, transmis de referințe hagiografice grecești, apare și în mai vechea Enciclopedia Italiana, în vreme ce studiul mai recent al lui Chichinadze acceptă anul 1005, dată cu care se potrivește și prezentarea egumeniei sale de către Chrysochoidis. De aceea, anul 998 trebuie însoțit de precizarea că în literatura de specialitate există datări diferite.

Pomenirea bisericească și chipul ctitorului

În Biserica Ortodoxă, Cuviosul Ioan Ivireanul este pomenit la 13 mai, împreună cu Cuviosul Eftimie și cu alți părinți ivireni. Pomenirea comună îl cuprinde și pe Cuviosul Gheorghe, socotit rudă a lui Ioan și aparținând primului șir de egumeni, persoană diferită de mai târziul Gheorghe Aghioritul, autorul Vieții.

Ioan aparține tradiției creștine dinaintea schismei și apare și în literatura hagiografică catolică, unde pomenirea sa este consemnată la 12 iulie. Este astfel un sfânt comun tradiției ortodoxe și celei catolice, cu date de pomenire diferite în calendarele respective.

În pictura murală din exonartexul catoliconului de la Iviron, legată de repictarea spațiului în 1888, Ioan este înfățișat cu barbă albă și în veșmânt monahal, ținând o cruce și un sul desfășurat. Inscripția îl numește ctitor, păstrând pe suprafața pictată calitatea prin care a rămas legat de mănăstire, la multe veacuri după întemeierea ei.

Arhanghelul Gavriil și monahul Gavriil în fața icoanei Maicii Domnului, pictură murală de la chilia Axion Estin.
Cuviosul Gavriil primește vizita Arhanghelului Gavriil, potrivit tradiției „Axion Estin”. Pictură murală pe intrarea zidită a sfintei chilii cu același nume din Kapsala, Muntele Athos. Intrarea a fost zidită în 1897 în amintirea minunii.

A doua pictură murală reprodusă aici, de la chilia „Axion Estin” din Kapsala, aparține unui alt ciclu narativ. Ea îl înfățișează pe monahul Gavriil primind vizita Arhanghelului Gavriil în fața icoanei Maicii Domnului, potrivit tradiției athonite a imnului „Axion Estin”. Anul 1897 privește zidirea intrării de care se leagă reprezentarea. Scena cere o legendă separată, fiindcă nu înfățișează un episod din viața lui Ioan și nici pe Gavriil Ivireanul din tradiția icoanei Portărița.

Izvoare și bibliografie