Grecia antică și Roma: cetățenie, oliganthropie și limitele unității politice

Cetățile grecești aveau o limbă comună și sanctuare comune, Olimpia sau Delfi, și totuși nu au alcătuit niciodată un stat unitar. Roma, dimpotrivă, o cetate din Latium fără vreun avantaj deosebit la început, adusese până la începutul secolului al III-lea î.Hr. cea mai mare parte a Peninsulei Italice sub controlul său. Contrastul a revenit de atâtea ori în istoriografia modernă, încât a ajuns să fie socotit de la sine înțeles. Mai puțin de la sine înțelese sunt explicațiile care i s-au dat. Cea mai veche pune fărâmițarea pe seama reliefului, adică a munților care despart văile și a mării care izolează insulele. O a doua, mai vagă, vorbește despre o înclinație înnăscută a grecilor spre autonomie, ca și cum ar fi vorba de o trăsătură de caracter, și nu de o atitudine politică având cauze istorice.

Explicația geografică rezistă mai puțin decât pare, dacă este pusă la încercare pe Italia însăși. Acolo Apeninii străbat peninsula pe toată lungimea ei, iar Roma s-a aflat în fața unor popoare care nu-i vorbeau limba: etrusci, sabini, equi, volsci, samniți și grecii din coloniile sudului. Sarcina ei era deci dublă, să supună mai întâi și să asimileze apoi, în vreme ce Sparta și Atena, atunci când își disputau conducerea lumii grecești, aveau în față oameni de aceeași limbă. Desigur, și comparația își are limitele ei. Lumea greacă nu se reducea la Marea Egee și la sudul Balcanilor, ci se întindea din Massalia până pe țărmurile Mării Negre, și niciun stat al epocii clasice n-ar fi putut controla o rețea de cetăți atât de risipită. Faptul însă că spartanii și atenienii s-au luptat vreme de decenii pentru întâietate, și că Războiul Peloponesiac, din 431 până în 404 î.Hr., a fost în esență o asemenea luptă, arată că ideea unui spațiu politic unitar nu era străină, cel puțin în miezul acelei lumi. Lipsea calea.

Soluția romană: o cetățenie în trepte

Această cale Roma a croit-o treptat și nu fără vărsare de sânge, prin războaie împotriva vecinilor ei, nu mai puțin crude decât conflictele cetăților grecești între ele. Reglementarea impusă în 338 î.Hr., după victoria asupra latinilor, pe care Titus Livius o redă în amănunt în istoria sa romană, arată cât de puțin avea de-a face această politică cu generozitatea. Lanuvium, Aricia, Nomentum și Pedum au primit cetățenia romană deplină, iar Tusculum și-a păstrat drepturile pe care le avea deja. Capua și unele cetăți din Campania au obținut drepturile private ale cetățeanului roman, dar fără drept de vot. Celorlalte cetăți latine li s-a interzis să încheie căsătorii între ele, să facă negoț între ele și să se adune în consilii comune, adică să întrețină orice legătură care să nu treacă prin Roma.

Integrarea mergea așadar mână în mână cu izolarea, și tocmai acest dublu caracter explică în mare măsură trăinicia sistemului roman. Fiecare comunitate era legată de centru printr-o relație proprie, separată. Scara drepturilor lăsa loc de ascensiune celui care rămânea credincios, iar corpul civic creștea într-un ritm pe care nicio cetate grecească nu l-a cunoscut. Pentru anul 293 î.Hr., Livius consemnează un recensământ de 262.321 de cetățeni. Cercetătorii moderni discută pe cine anume cuprindeau aceste cifre, dar ordinul de mărime nu lasă loc de neînțelegeri atunci când e pus alături de cele câteva zeci de mii de cetățeni ai celei mai populate cetăți grecești.

De această rezervă de oameni s-a izbit Pyrrhus din Epir când a trecut în Italia, în 280 î.Hr., ca să sprijine Tarentul. A învins la Heracleea și la Asculum, cu pierderi care au dat mai târziu numele „victoriei à la Pyrrhus”, însă alianța romană nu s-a destrămat. Plutarh îl pune pe trimisul lui Pyrrhus, oratorul tesalian Cineas, să asemuiască Roma cu Hidra din Lerna, fiindcă armatele ei renășteau oricât ar fi fost decimate. Aceluiași ciclu de povestiri îi aparține și scena cu Gaius Fabricius Luscinus, pe care Pyrrhus, tot după Plutarh, a încercat să-l înspăimânte aducând pe neașteptate un elefant în spatele lui. Ferdinand Bol a pictat această scenă în 1656 pentru primăria din Amsterdam, ca pildă de neclintită virtute civică. Aceste povestiri au fost scrise la aproape patru secole după evenimente și poartă toate semnele exemplului moral. Lucrul acesta nu anulează esențialul: Pyrrhus câștiga bătălii împotriva unui stat care își putea înlocui pierderile, în vreme ce el însuși nu putea.

Ar fi totuși înșelător să ne închipuim extinderea cetățeniei romane ca pe un parcurs lin și de bunăvoie. Aliații italici au dat vreme de două secole soldați pentru campaniile romane fără să ia parte la decizii. A trebuit să pună mâna pe arme în Războiul Social din 91-88 î.Hr. ca să smulgă egalitatea în drepturi pe care Roma ezita să le-o acorde, și abia atunci cetățenia romană a cuprins Italia de la sud de Pad.

Sparta: un corp civic care se împuțina

Pe când Roma creștea, Sparta se micșora. Cifrele transmise de autorii antici sunt departe de a fi recensăminte în sensul de azi, dar toate arată în aceeași direcție. Herodot îl pune pe regele exilat Demaratos să-i spună lui Xerxes, în 480 î.Hr., că bărbații Spartei erau în jur de opt mii. Un secol și jumătate mai târziu, Aristotel notează în Politica că cetatea nu mai avea nici măcar o mie, deși ținutul ei ar fi putut, după el, să hrănească o mie cinci sute de călăreți și treizeci de mii de hopliți. Plutarh, pentru anii lui Agis al IV-lea, la mijlocul secolului al III-lea, scrie în viața lui Agis că nu mai rămăseseră decât cel mult șapte sute de spartiați și că dintre aceștia abia vreo sută mai stăpâneau pământ și lot.

Mecanismul acestei restrângeri nu e o taină. Condiția de cetățean deplin, de „egal” (homoios), cum i se spunea, presupunea un lot de pământ și o contribuție regulată la syssitii, mesele comune. Cine nu mai putea plăti contribuția cădea într-o categorie inferioară, fără drepturi politice. Nu exista un mecanism sistematic de reînnoire a corpului civic din rândul periecilor sau al hiloților, iar primirea străinilor în rândul spartiaților rămânea extrem de rară. Aristotel vedea deja rădăcina răului în concentrarea pământului în puține mâini.

Când a venit încercarea de înnoire, a venit târziu. Agis al IV-lea a propus iertarea datoriilor și o nouă împărțire a pământului și a fost executat în 241 î.Hr. Câțiva ani mai târziu, Cleomene al III-lea a pus în practică o mare parte din același program, a dat cetățenie unor perieci și a alcătuit un corp de patru mii de hopliți. A fost însă înfrânt la Sellasia, în 222 î.Hr., de regele Macedoniei Antigonos al III-lea Doson, care, după Polibiu, l-a lăsat la Sparta ca epistat pe beoțianul Brachylles. Cei doi regi reformatori se confundă ușor când sunt cercetați împreună. Antigonos l-a înfruntat însă numai pe Cleomene, de vreme ce Agis murise cu aproape douăzeci de ani mai devreme, iar această înfrângere a adus Sparta sub influență macedoneană directă.

Atena: mai deschisă, dar nu deschisă

Atena nu a cunoscut oliganthropia spartană și este adesea înfățișată drept exemplul opus: o cetate în care metecul putea deveni cetățean, iar pierderile războiului erau acoperite cu cetățeni noi. Imaginea are nevoie de o corectură. Pentru corpul civic atenian, Herodot folosește, într-o formulare retorică ce se referă la începutul secolului al V-lea, cifra de treizeci de mii de atenieni. Legea votată însă în 451/0 î.Hr. la propunerea lui Pericle, după cum informează Constituția atenienilor, a restrâns cetățenia la cei care aveau ambii părinți atenieni. Primirea străinilor în cetățenie cerea un decret special al adunării poporului și a rămas o excepție. Iar hegemonia cetății, Liga de la Delos pe care o înfățișează harta din 431 î.Hr., se sprijinea pe tribut și pe garnizoane, fără vreo prevedere privind participarea aliaților la drepturile politice. Acordarea cetățeniei ateniene samienilor în 405 î.Hr., după dezastrul de la Aigospotamoi, a venit atunci când cetatea nu mai avea o flotă cu care s-o apere.

Procesul strategilor după bătălia de la Arginuse

În această Atenă, în al douăzeci și șaselea an al războiului, s-a petrecut episodul pe care îl invocă adesea cei care vor să arate unde ducea lipsa frânelor instituționale în adunarea poporului. În vara anului 406 î.Hr., flota ateniană i-a înfrânt pe peloponesieni la Arginuse, niște insulițe din largul țărmului Asiei Mici, în dreptul Lesbosului. În bătălia navală a pierit navarhul spartan Callicratidas, iar adversarii au pierdut, după Euryptolemos, șaptezeci de corăbii. Xenofon relatează la început că atenienii au pierdut douăzeci și cinci de corăbii împreună cu echipajele lor, în afară de câțiva oameni care s-au salvat, în vreme ce mai târziu, în discursul lui Euryptolemos, este vorba de douăsprezece corăbii pierdute și de patruzeci și șapte de corăbii care fuseseră desemnate pentru salvare. Strategii au încredințat operațiunea de salvare acestor patruzeci și șapte de corăbii, sub comanda trierarhilor Theramenes și Thrasybul, iar ei înșiși au pornit împotriva dușmanului la Mytilene. O furtună a zădărnicit însă ambele planuri, iar naufragiații au pierit.

Pentru cele ce au urmat la Atena, izvorul nostru principal este relatarea lui Xenofon. Din cei opt strategi ai bătăliei, doi nu s-au mai întors. Cei șase care s-au întors, printre ei Pericle, fiul omului politic cu același nume și al Aspasiei, au fost întemnițați și s-au apărat în fața unei prime adunări, pe scurt și fără timpul prevăzut de lege. Au fost totuși foarte aproape să o convingă, până când decizia a fost amânată pentru că se înnoptase și la vot nu se mai deosebeau mâinile ridicate. Între timp s-au sărbătorit Apaturiile, sărbătoarea la care se adunau rudele. La adunarea următoare, sfatul a adus propunerea lui Callixenos: atenienii să voteze pe triburi, cu câte două urne pentru fiecare, asupra vinovăției sau nevinovăției tuturor strategilor laolaltă, printr-un singur vot.

Potrivit relatării lui Xenofon, ilegală era judecarea în comun a tuturor strategilor printr-un singur vot, în locul unui proces separat pentru fiecare, și în jurul acestui punct s-a închegat rezistența. Euryptolemos, fiul lui Peisianax și rudă cu unul dintre acuzați, a depus împreună cu alții o plângere de ilegalitate împotriva lui Callixenos. Mulțimea însă striga că e cumplit să fie împiedicat poporul să facă ce vrea, iar când Lyciscos a propus ca și cei care stăruiau în plângere să fie judecați prin același vot, aceștia au cedat. Dintre pritani, a căror datorie era să supună chestiunea la vot, unii au refuzat la început, au fost amenințați în același fel și au cedat. A rămas o excepție numai Socrate, fiul lui Sophroniscos, care a declarat că nu va face nimic potrivnic legii. Euryptolemos a propus atunci ca fiecare să fie judecat separat, potrivit asprului decret al lui Cannonos. A amintit, de asemenea, că unul dintre strategi scăpase el însuși cu viață pe o corabie fără cârmă și avusese nevoie, chiar atunci, de cineva care să-l culeagă. Propunerea lui a câștigat la primul vot, însă o obiecție sub jurământ a lui Menecles a dus la un al doilea, la care a învins propunerea sfatului. Au fost condamnați toți cei opt, iar cei șase care se aflau în cetate au fost executați.

Xenofon a fost contemporan cu evenimentele, dar a scris Elenicele mulți ani mai târziu, ca discipol al lui Socrate și cu o vădită rezervă față de democrația radicală. Versiunea sa pune o mare parte din vină pe seama lui Theramenes și a falșilor îndoliați pe care acesta, după spusele lui, i-a trimis la adunare după Apaturii. În puncte hotărâtoare, ea diferă de relatarea lui Diodor, care a scris trei secole și jumătate mai târziu, sprijinindu-se, după opinia dominantă, pe Ephoros. Din vremea lui George Grote, istoricul englez din secolul al XIX-lea care a luat apărarea democrației ateniene împotriva criticilor ei, cercetarea a tins să-l prefere pe Diodor, și abia de curând această preferință a început să fie pusă la îndoială. Nici rolul lui Socrate nu este descris la fel în toate izvoarele. În Apologia lui Platon și în Elenice el apare ca unul dintre pritani, pe când în Amintiri despre Socrate ale lui Xenofon apare ca epistat, adică președintele adunării în ziua aceea.

O eseistică mai veche a pus furia adunării pe seama unui corp civic care ar fi fost alterat, chipurile, de cetățeni noi, fără legături cu cetatea, teză pentru care izvoarele nu oferă niciun sprijin. Mai probabilă pare o altă interpretare: procesul a arătat ce putea să însemne suveranitatea unei adunări de mii de cetățeni într-o cetate sleită de un sfert de veac de război, cu mii de marinari pierduți pe mare și fără o instituție în stare să oprească demosul atunci când acesta hotăra să-și ocolească propriile proceduri. Puțin mai târziu, cum observă chiar Xenofon, atenienii s-au căit și s-au întors împotriva celor care îi târâseră. În anul următor, la Aigospotamoi, flota care învinsese la Arginuse a fost nimicită, lipsită de mulți dintre strategii ei încercați.

Contrapunctul Clive și limitele lui

Un contrapunct dintr-o cu totul altă epocă ajută să se vadă ce era în joc. Robert Clive, militar și guvernator în slujba Companiei Indiilor de Est, primise în urma victoriei de la Plassey, din 1757, daruri în valoare de aproximativ 234.000 de lire, mai ales în legătură cu instalarea lui Mir Jafar, conducătorul pe care el însuși îl ajutase să ajungă la putere în Bengal. În mai 1773, Camera Comunelor a dezbătut acuzațiile formulate împotriva lui de comisia colonelului Burgoyne, după cum consemnează History of Parliament. Potrivit biografului său John Malcolm, Camera a admis că primise suma de 234.000 de lire, dar a respins partea moțiunii care îl acuza de abuz de putere, iar o rezoluție ulterioară a recunoscut că el adusese totodată mari servicii țării sale.

Puse alături, cele două cazuri pot fi citite ca dovadă că un stat matur știe să cântărească dreptatea în raport cu interesul, acolo unde adunarea ateniană le-a sacrificat pe amândouă. Pot fi însă citite și invers, ca un caz de nepedepsire a unui om puternic în fața unei camere cu un corp electoral restrâns, în care Clive însuși controla locuri, iar unii deputați aveau interese în Companie. Strategii de la Arginuse, în schimb, oricât de nedreaptă le-a fost condamnarea, au dat socoteală în fața unui corp care le cuprindea pe rudele morților. Cele două instituții se deosebeau atât de radical, o cameră reprezentativă din secolul al XVIII-lea față de o adunare directă din secolul al V-lea î.Hr., încât comparația luminează mai mult întrebarea cine îi judecă pe cei puternici decât pe aceea a unității. Și aici stă poate folosul ei pentru întrebarea de la care am pornit: o comunitate politică ce nu-și putea apăra proprii strategi de mânia ei de moment greu ar fi convins alte cetăți să-i încredințeze propriii lor cetățeni. Clive a murit în noiembrie 1774. Callixenos, după Xenofon, a fugit înainte de a fi judecat, s-a întors la Atena cu democrații din Pireu după căderea celor Treizeci și, urât de toți, a murit de foame.

Izvoare și bibliografie

• Aristotle (attrib.). Athenaion Politeia, 26.4.
• Aristotle. Politics, II, 1270a.
• Diodorus Siculus. Bibliotheca historica, XIII, 97-103.
• Herodotus. Histories, V, 97 și VII, 234.
• Lee, A. Xenophon and the Arginusae Trial. Society for Classical Studies. Rezumatul unei comunicări științifice.
• Livy. (1912). Ab urbe condita, VIII, 14 și X, 47 (trad. Canon Roberts). London: J. M. Dent & Sons. Perseus Digital Library, Tufts University.
• Malcolm, J. (1836). The Life of Robert, Lord Clive, vol. III. London: John Murray. Project Gutenberg.
• Plato. Apology, 32b.
• Plutarch. (1921). Agis and Cleomenes, Agis 5-6, Cleomenes 11 (trad. B. Perrin). Plutarch’s Lives, vol. X. Cambridge, MA: Harvard University Press.
• Plutarch. Pyrrhus, 19-21.
• Polybius. Histories, XX, 5.
• Sutherland, L. S. & Namier, L. (1964). Clive, Robert (1725-74). În L. Namier & J. Brooke (ed.), The History of Parliament: the House of Commons 1754-1790.
• Xenophon. Hellenica, I, 6-7. Perseus Digital Library, Tufts University.
• Xenophon. Memorabilia, I, 1, 18.